În Chişinău, pe actuala str. A. Şciusev, fosta Leovei, se mai păstrează casa cu nr. 78, care a găzduit odinioară pe un distins cărturar şi biblioteca lui.
Tânărul Paul MIHAILOVICI, care mai târziu semna Paul Mihail, originar din Cornova, judeţul Orhei, e un reprezentant al noii generaţii de clerici cu studii solide teologice, având primele descoperiri importante încă în anii studenţiei, adică manuscrise şi cărţi vechi, el era parcă chemat să cerceteze trecutul.
Colegul lui, preotul Vasile Ţepordei, era publicist şi redactor al unei gazete combative Raza, pe când Paul Mihail vroia să dea o altă dimensiune generaţiei sale, adică o generaţie calmă, care caută în adâncurile istoriei şi nu încearcă să se răfuiască cu orgoliile care bântuiau acel segment delicat al istoriei interbelice.
Biografia lui Paul Mihail, dintr-o eroare, n-am inclus-o în Enciclopedia Chişinăului (1997), fapt mult regretat de mine, şi-am reuşit să mă reabilitez abia când am pregătit monografia Cornova. Acest material îmi oferă prilejul să repar greşeala comisă:
„Mihail (Mihailovici) Paul (29.VI.1905, comuna Cornova, jud. Orhei – 11.X.1994, Bucureşti). Cărturar de excepţie, preot, publicist. Orfan de tată a fost crescut la orfelinatul Mănăstirii Hârjauca. În 1918 se înscrie la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1926, când se înscrie la Facultatea de Teologie din Iaşi, filiala Chişinău. Pe parcursul studiilor a îndeplinit funcţia de secretar al Facultăţii. În paralel a studiat la Facultatea de Litere din Iaşi, secţia Istoria românilor. În 1928 debutează în presa periodică.
O bursă i-a permis să efectueze călătorii de studii în Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Cehoslovacia, Turcia. A fost printre primii cercetători români care a făcut investigaţii în arhivele mănăstireşti şi eparhiale din aceste state, adunând şi copiind peste 1300 de hrisoave, surse şi alte documente ce constituie un patrimoniu istoric, cultural şi bisericesc inestimabil.
Hirotonit preot în anul 1933, în catedrala mitropolitană din Chişinău, de mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu. Preot la biserica Sf. Arhangheli (Soborul Vechi) din Chişinău. La 28 iunie 1940 părăseşte Chişinăul, nereuşind să salveze documentele de arhivă şi nici biblioteca personală.
Între anii 1942-1944 a fost paroh la Soborul Vechi din Chişinău, a condus Şcoala de catiheţi bisericeşti şi Muzeul Bisericesc din Chişinău şi a reuşit să evacueze o parte din arhiva şi exponatele acestei instituţii, care se află astăzi în România.
În 1945 la Râmnicu-Vâlcea, unde se evacuase Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, susţine cu „Magna cum laude” teza de doctorat cu tema Ctitorii româneşti către locurile sfinte şi popoarele vecine.
Distincţii: Premiul Academiei Române Năsturel (1940) pentru lucrarea Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 –1918.
Titlul onorific Avva Pavel pentru activitatea sa de 50 de ani ca slujitor al bisericii (1980).
Opera, selectiv: Opt documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare (1933); Documente moldoveneşti găsite la Constantinopol (1462-1775) (1933); Rolul naţional al bisericii ortodoxe din Basarabia (1933); Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1468-1866) (1934); Album de documente moldoveneşti din veacul al XV-lea (1934, Iaşi); Registrele actelor moldoveneşti din arhiva de la Constantinopol a Sf. Mormânt (1934); Relaţii externe bisericeşti ale lui Ştefan cel Mare, circulaţia Cazaniei Mitropolitului Varlaam în biserica românească (1957); Din corespondenţa episcopului Melchisedec (1959); Tipărituri româneşti din Basarabia (1941, Bucureşti, Academia Română); Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasat Luca. Manuscrisul Mihail (1980) ş. a.
După absolvirea studiilor seminariale, Paul Mihail îşi publică primele materiale în revista Viaţa Basarabiei, cea mai importantă revistă din ţinut. În scurtă vreme a devenit unul dintre autorii preferaţi ai publicaţiei, fiindcă acoperea cu prisosinţă două domenii-cheie – cultura cărţii şi cultura creştină.
Având o scriitură bine fundamentată, documentată cu materiale inedite, Paul Mihail a rămas şi astăzi publicistul de referinţă pentru tipăriturile sale la celebra revistă Viaţa Basarabiei.
Când l-am cunoscut la Bucureşti, avea acelaşi spirit de cărturar, de om pus să descopere manuscrise şi cărţi necunoscute, dar îi mai apăruse o nostalgie, toţi anii de la ’44 până la ’90 a fost departe de locurile de baştină şi aceasta l-a făcut ca în cercetările lui ştiinţifice să se axeze pe descoperirea materialelor basarabene.
M-am întâlnit cu el o singură dată. În 1992, la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, unde am prezentat o expoziţie de portrete ale scriitorilor basarabeni. Ne vedeam pentru prima şi ultima oară. Dar aveam senzaţia că ne cunoaştem de-o viaţă, stabilind că pe undeva suntem rude, căci bunicul meu avea pământ pe moşia Cornovei şi botezase acolo. Dar cel mai important moment pe care mi l-a descifrat Paul Mihail, dovedind o profundă cunoaştere a limbii ruse, a fost atunci când mi-a descifrat etimologia satului meu de baştină, Dereneu, atestat documentar din 1495, adică din timpurile lui Ştefan cel Mare. Denumirea provenea de la cuvântul slav deoren – ce se traduce – copac de corn, ceea ce corespunde realităţii. Satul şi astăzi e înconjurat de păduri de corn.
În 1998 Eugenia şi Zamfira Mihail au publicat „Jurnal (1940 – 1944) şi corespondenţa” de Paul Mihail unde am găsit descrierea zilei de 28 iunie 1940, care i-a marcat destinul:
E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus, s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca în câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani? Ce seară liniştită a fost aseară, nimic nu ştiam. Dimineaţa, 28 iunie, printr-o creştină venită la biserică, aflu că Rusia Sovietică a cerut Basarabia şi Nordul Bucovinei. A venit Genea (soţia lui P. Mihail – n. n.) cu lacrimi de la piaţă, am alergat la Arhiepiscopie, m-am informat, apoi, trecând pe la Catedrală, am bătut metanie pe scări şi am venit acasă. Lacrimi multe, disperare, jale şi tânguiri. Gândul să plecăm cu toţii la Iaşi. Apoi Genea a zis „Pleacă tu, că eu voi orândui aci şi voi veni”. Imposibil de a mai face mişcări. Dispreţ faţă de tine însuţi. Luăm geamantanul cu documentele şi manuscrisele mele, mă uitam la ele şi le lăsam jos. Încotro pleci şi cu ce mijloace? Agitaţii pe străzi, manifestaţii de ale evreilor şi muncitorilor şi bararea drumurilor cu maşini, camioane şi căruţe. Armata care se retrage cu capetele în piept, dezarmată, fără ofiţeri superiori şi tulburările care au început. Se aude ţăcănitul mitralierilor. Un cer plumburiu şi un zgomot înăbuşit care pluteşte în văzduh. Ceasul despărţirii de mormintele părinţilor, de pământul natal, de casă, de agoniseala materială, de documente, cărţi şi icoane a sunat. Glasul strămoşilor vorbeşte în mine. Iau drumul pribegiei cu câteva cărţi, însemnări, o pâine şi încălţat în bocanci pornesc. Întru în biserică, în faţa prestolului lui Dumnezeu, îngenunchez, mă rog pentru pământul acesta, biserica aceasta şi pentru mine. Îmbrăţişez pe Genea, pe Zamfira, care plânge, lacrimi multe, multe şi apoi la portiţă întâlnesc un grup de parohieni, cari aflând că plec au venit cu buchete de flori să mi le prezinte acum, mâine 29 iunie fiind ziua mea. I-am îmbrăţişat, sărutat, le-am mulţămit. A venit şi bunica Genei, ne-am luat rămas bun, am rugat-o cât poate să păstreze cărţile şi documentele. Încă o sărutare celor dragi, cu şiroaie de lacrimi, pornesc grăbit prin mulţimea ce manifesta şi prin marea dezordine ce domnea. La gara Visterniceni, plină cu soldaţi şi evrei, mi se spune că trenul nu mai merge spre Iaşi. Aştept o bucată de timp, apoi pornesc pe jos pe linia ferată. Înaintea mea sunt atâţia. Întâlnesc geamantane părăsite, buccele şi bagaje. Toţi fug, toţi cu spaimă. O doamnă cu o căldare spartă în mână, gesticulează şi vorbeşte întruna. Nimeni nu o ascultă. Cu răsuflarea reţinută, ajung la gara Ghidighici. Aci găsesc trenul românesc. Mă urc peste bagaje şi lume într-un vagon. E ora 12 amiază şi Chişinăul a fost ocupat. Seara ajung la Iaşi. Trenurile veneau unul după altul. Întâlnesc pe Sergiu Roşca. Abia la Iaşi îmi dau seama că am făcut o irepetabilă greşeală, de a fi fără soţie şi copil. Gara Iaşi e în haos. Mii de refugiaţi, bagaje, copii şi vagoane. (pag.12-14)
Am corespondat, ne-am amintit de lucruri uitate, de oameni uitaţi şi în sufletul meu a rămas lumina unui om nemaipomenit – părintele Paul Mihail…
Iurie COLESNIC