Pilda părinţilor în educaţia copiilor
Având în vedere faptul că anul 2020 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor” şi „Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”, mi-am propus să supun spre meditaţie, problema familiei în educarea copiilor. Cu atât mai mult cu cât, în ultima perioadă, părinţii au avut oportunitatea de a sta mai mult timp cu proprii copii, alocându-le o mai mare atenţie, mulţi chiar descoperindu-le adevăratele abilităţi şi preocupările reale.
Chiar dacă s-au spus şi s-au scris multe (de către urechişti sau alfabetizaţi în domeniu), trebuie să recunoaştem că în educaţie, cel mai important punct de plecare îl constituie familia, cu toate cele bune şi rele ale ei. Familia constituie mediul din care copilul absoarbe primele impresii, sentimente şi trăiri. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copilul le datorează educaţiei primite în familie. Tot familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, creativitatea, memoria şi gândirea.
Se recunoaşte sau nu, cei şapte ani de-acasă lasă urme decisive. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. În familie se realizează socializarea de bază (primară), aceasta fiind esenţială pentru integrarea socială a copiilor. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele şi valorile promovate la nivelul societăţii. Cu toate acestea există şi situaţii în care socializarea în familie se face în discordanţă cu normele şi valorile sociale generale. Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învăţare deoarece familia este o mică societate iar legătura de afecţiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum ca un organism de sine stătător, cu o personalitate aparte. Totodată această socializare presupune existenţa mai multor componente: normativă, cognitivă, creativă şi psihologică.
Morala familială plămădeşte începuturile vieţii copilului care va intra în şcoală aşa cum a fost format în familie de la primele gesturi, de la primele cuvinte. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în comunicare şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, deoarece părintele constituie un exemplu viu şi real pentru propriul copil.
Părinţii le expun copiilor ceea ce este bine şi ce este rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce este urât în comportamente. Aceste noţiuni vor ajuta pe copii să se orienteze în evaluarea comportamentului propriu şi al celor din jur. Tot în sens moral, familia îi îndrumă să fie sociabili, buni colegi şi prieteni cu ceilalţi copii. După cum susţine şi marele pedagog J. H. Pestalozzi, lumea trebuie să-i fie prezentată copilului aşa cum a fost creată de Dumnezeu cu frumuseţile ei, nu numai aşa cum apare ea plină de fărădelegi, pentru ca pretutindeni copilul să vadă un semn al divinităţii.
Religiozitatea copilului este determinată în mare parte de mediul familial. Părinţilor le revine marele rol de a pune temelia formării tinerelor vlăstare pentru viaţă. „Ţinta educaţiei nu este o idee plămădită de mintea omului, nici o imagine psihologică evocată pentru a întâmpina nevoile superstiţioase ale societăţii, ci Dumnezeu cel veşnic şi mesajul către lumea Sa”, afirma părintele profesor Constantin Necula. Atitudinea pe care o va avea mai târziu copilul faţă de aspectele religioase depinde, în cea mai mare măsură, de atitudinea pe care o manifestă părinţii faţă de acestea. De aceea, în familie nu trebuie absolut nimic neglijat din ceea ce ar contribui la plămădirea celor ce vor deveni membrii societăţii de mâine.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA