Morala elinică reprezintă un ansamblu de idei clare, precise, un produs al raţiunii, întreaga cultură fiind plină de referinţe religioase.
Socrate (469-399 î. d. Hr.) avea în centrul preocupărilor sale omul şi posibilităţile sale de a se perfecţiona, filosofia lui devenind astfel o chestiune de religie. Ţelul final al omului este obţinerea virtuţii. Nu bogăţia face virtutea ci dimpotrivă virtutea face bogăţia şi din ea îşi trag obârşia toate bunurile. Pentru a deveni virtuos, omul trebuie să cunoască binele şi să-l practice. Socrate consideră că omul săvârşeşte răul pentru că nu cunoaşte binele. Este fondatorul moralei cuprinsă în cunoaşte-te pe tine însuţi, scopul acestei cunoaşteri de sine fiind perfecţionarea omului, începutul înţelepciunii.
Ca pedagog, el foloseşte calea raţiunii predând pe baza întrebărilor şi răspunsurilor, din această metodă dezvoltându-se mai târziu conversaţia euristică. Socrate susţine că scopul învăţământului este reformarea morală a cetăţeanului printr-o revizuire a gândirii până se ajunge la desăvârşire. Pentru desăvârşirea morală a individului este obligatorie clarificarea noţiunilor morale.
Socrate rămâne teoreticianul şi practicianul tehnicilor didactice cu o indubitabilă valoare formativă: ironia şi maieutica, tehnici preluate de toate curentele pedagogice de mai târziu.
Platon (423-347 î. d. Hr.), fiind elevul lui Socrate, încearcă să propună un prim sistem teoretic de educaţie. Face o pledoarie pentru implicarea statului în organizarea şi desfăşurarea procesului educativ. După Platon, viaţa omului şi lumea întreagă sunt numai o slabă reflectare, o copie imperfectă a singurei lumi veşnice, a Ideilor. De aici, educaţia este o artă a răsucirii fiinţei umane încătuşată în lanţurile ignoranţei. El afirmă că nu trebuie să faci rău nimănui, nici chiar celui rău… Presupune că ai un cal spetit: ai să-l omori în bătăi? Departe de a-l face mai bun, ai să ajungi să-l strici. La fel e şi cu omul cel rău. El e un neştiutor şi un bolnav. A-i înapoia răutatea pentru răutate, îi înrăutăţeşti boala. Trebuie să faci ceea ce este cu putinţă pentru a-l vindeca… Platon consideră necesară educaţia copiilor fiindcă copilul nu este în stare să deosebească ceea ce are tâlc, de ceea de ceea ce nu are; ci, lucrul întipărit în minte la vârsta aceea rămâne, de obicei, neşters şi neschimbat… Este adeptul predării unui anumit grup de ştiinţe îmbinate armonios: educaţia fizică să fie împletită cu cea spirituală. Insistă asupra jocurilor în educaţie şi a povestirilor, dând materialului un conţinut religios.
În dialogul Republica, Platon îşi propune să prezinte un tip ideal de om, prin invocarea unui tip ideal de stat. Afirmă că scopul principal al educaţiei este de a da sufletului şi trupului întreaga frumuseţe şi perfecţiune de care sunt în stare.
În mitul peşterii, Platon prezintă patru niveluri ale cunoaşterii: cunoaşterea senzorială, opiniile şi credinţele, cunoaşterea ştiinţifică, cunoaşterea pur intelectuală. Educaţia nu poate avea finalităţi universale, fiecare individ având nevoie de un tratament separat. Totuşi, consideră că omul liber nu trebuie să înveţe nimic cu forţa.
Aristotel (384-322 î. d. Hr.) susţine că educaţia are puterea deplină de a transforma caracterul. Cea mai înaltă virtute a omului este capacitatea de contemplare a sufletului. Scopul educaţiei constă, după Aristotel, în dezvoltarea straturilor superioare ale sufletului (raţional şi voliţional). Preia de la Platon ideea îmbinării educaţiei fizice cu cea morală şi intelectuală.
Considerând omul ca fiind un animal politic, Aristotel afirmă că educaţia este un mijloc de organizare şi întărire a statului. Virtutea reprezintă capacitatea de a realiza bine şi corect activităţile specifice.
Dacă la Platon întâlneam convingerea morală, la discipolul său, convingerea este unită cu deprinderea. Un element nou adus de Aristotel este ideea periodizării învăţământului, adaptarea la vârsta şi capacitatea de înţelegere a elevului.
Este prototipul profesorului. Acceptă educaţia publică, însă nu este adeptul abandonării copiilor de către familie în instituţiile statului. Consideră că, la vârsta de 7 ani, copilul va putea fi integrat în şcolile publice.
Finalitatea educaţiei coincide cu finalitatea pe care o doreşte omul: fericirea veşnică.
Educaţia religios-morală se realizează pe o linie ascendentă, prin trecerea de la cercul familiei la mediul social. În familie se formează primele calităţi ale copilului precum recunoştinţa şi încrederea, spiritul de datorie, de ascultare, dreptate şi sacrificiu. Ulterior, şcoala va întări manifestarea acestora în spirit comunitar.
Dr. Mihai FLOROAIA