Fiind conştient de faptul că Unirea de la 1918 nu a reprezentat rezultatul unor conjuncturi interne sau externe, ci o etapă firească de maturitate social-istorică, un moment culminant al conştiinţei naţionale a poporului nostru, în cele ce urmează voi evidenţia un aspect mai puţin cunoscut şi anume felul în care clerul din Basarabia a participat activ în actul unirii.
Prin discursurile lor, rostite înainte şi în preajma anului 1918, episcopii ortodocşi Serghie Lapidevschi (1882-1891), Iacob Piatniţchi (1898-1904), Vlaimir Sinchevici (1904-1908) şi Visarion Puiu (1879-1964) au ţinut trează permanent conştiinţa unităţii de neam şi ţară în rândul poporului. Acestor episcopi li s-au adăugat sutele de preoţi care, în fiecare duminică şi sărbătoare, la sfârşitul Sfintei Liturghii, prin cuvântările ţinute au conştientizat populaţia despre ceea ce reprezintă unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Unitatea cultural-spirituală reprezintă consecinţa firească a unităţii ontologice a unui neam, chiar dacă diversitatea formaţiunilor politice şi a cultelor religioase din spaţiul românesc părea, la un moment dat, să contrazică acest fapt. Prin activităţile pastoral-misionare, clerul a cultivat sentimentul naţional al unităţii şi a pregătit unirea, independenţa şi neatârnarea Bisericii.
Dacă în decursul istoriei românilor nu a existat dintotdeauna o unitate politică şi teritorială, a existat o unitate de limbă, de credinţă şi de cultură, care a reprezentat un catalizator al evenimentelor din anul 1918. Ţăranii şi ciobanii, la îndemnul preoţilor parohi, de o parte şi de alta a Carpaţilor au întemeiat biserici şi mănăstiri ducând mai departe aceeaşi credinţă şi acelaşi suflet românesc prin şcolile înfiinţate, tipografiile, copierea de manuscrise, picturi de biserici, cântecele religioase, colindele etc. În acelaşi timp, domnitorii şi boierii au ctitorit locaşuri sfinte pentru promovarea credinţei şi culturii poporului nostru.
Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că au aceeaşi obârşie, acelaşi neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă străbună. Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de către români a devenit un fel de factor de unificare spirituală şi naţională, de dezvoltare a identităţii, conştiinţei şi culturii. Preoţii din fiecare parohie transmiteau preoţilor din comunităţile învecinate mesaje unioniste, astfel încât credincioşii au fost pregătiţi sufleteşte pentru marele act din 1918. A existat o strânsă colaborare între parohii pe tema unirii. Discursurile trebuiau să fie inteligibile pentru întreaga masă, fapt ce se putea realiza printr-un limbaj liturgic, care asigura, la începutul secolului al XX-lea, mijlocul de comunicare între reprezentanţii emancipaţi ai naţiunii şi baza societăţii formată în mare parte din ţăranii mai puţin ştiutori de carte.
În teritoriile româneşti din estul Prutului, ideea unităţii naţionale şi religioase s-a manifestat la fel ca şi în celelalte provincii. La congresul clericilor şi mirenilor, ţinut la Moscova, la începutul lunii iunie 1917 s-a hotărât autonomia bisericească şi politică a Basarabiei. Congresul a decis, că este gata să ajute, pe cât este cu putinţă, aceste noroade, ca ele să-şi dobândească ţintele dorite.1
Adunarea extraordinară a reprezentanţilor clericilor şi mirenilor din eparhia Basarabiei care a avut loc în perioada 19-25 aprilie 1917, a arătat cetăţenilor Basarabiei necesitatea şi importanţa realizării unirii tuturor românilor într-un singur stat. …Opera consolidării statului se găseşte în mâinile sigure ale guvernului provizoriu, care până la adunarea constituantă este singura autoritate superioară recunoscută de către voinţa poporului. Salutând guvernul provizoriu, susţinându-se prin toate mijloacele iniţiativa lui şi dorind sincer a lua parte la munca lui creatoare, adunarea extraordinară eparhială a reprezentanţilor clericilor şi mirenilor din Basarabia chiamă pe toţi cetăţenii la acelaş lucru şi-i roagă a păstra unirea duhului în legătura păcii şi dragostei.2
Mesajul unităţii apare şi în Cartea pastorală a Sfântului Sinod al Bisericii Române din Basarabia către clerul şi poporul acesteia: Cucernici părinţi şi drept slăvitorilor creştini! Sfântul Sinod al Bisericei Ortodoxe autocefale Române, vă trimite la toţi, cu cea mai mare părintească dragoste, cuvântul lui de pace şi de binecuvântare în Domnul, îndreptăţit prin fapta înălţătoare şi veşnică a Unirii din 27 Martie 1918, prin care Basarabia s’a alipit de bună voie la patria mamă – Sfântul Sinod a ţinut de a sa grabnică şi plăcută datorie, să facă purtare de grijă pentru cele bisericeşti ale voastre, chiar din cele dintâi şedinţe ale adunării lui de acum… Mulţumind prea bunului Dumnezeu, părintele nostru ceresc, că după trecere mai bine de un veac, biserica moldovenească dintre Prut şi dintre Nistru s’a întors din nou în sânul bisericii şi al patriei sale mame, precum a fost de veacuri – şi cu nădejdea, că vom avea din partea voastră deplină mângâiere sufletească, la care ne dau dreptul atât binecuvântarea lui Dumnezeu de a vă avea din nou sub părinteasca noastră oblăduire,… vă trimetem, prea cucernici părinţi şi drept slăvitorilor creştini ai scumpei noastre Basarabii doririle noastre de sănătate, de dragoste desăvârşită a unuia către altul şi către patrie, statul, neamul şi Dumnezeul părinţilor noştri.3
Mitropolitul Visarion Puiu, în perioada cât era vicar al Eparhiei Dunării de Jos şi director al Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi (începând cu data de 20 mai 1909) a gestionat, pe lângă problemele de management ale şcolii şi vicisitudinile primului război mondial: În timpul războiului din 1916-1918, pe care l-am îndurat sub bombardamente de artilerie vrăjmaşe, am prefăcut şcoala în spital pentru militarii răniţi, în a cărei administrare lucram împreună cu mama.4 La 1 septembrie 1918 a fost numit director al Seminarului Teologic din Chişinău, o unitate de învăţământ dezorganizată, aflată într-un local devastat, cu un corp profesoral dezorientat şi răzvrătit, din care doar un singur cadru didactic ştia limba română. Reuşind să rezolve multe dintre problemele existente şi să deschidă cursurile seminarului, la data de 17 septembrie 1918, Visarion Puiu a fost ales preşedintele Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău care avea drept scop studierea trecutului istoric al instituţiilor bisericeşti basarabene şi de a conserva monumentele istorice bisericeşti.
Numit preşedinte al Societăţii Cultural-misionare Frăţia naşterii lui Hristos, una dintre cele mai rodnice societăţi culturale din Basarabia, Visarion Puiu va milita pentru cauza naţională şi pentru credinţa ortodoxă. În perioada 1918-1921, el a parcurs întregul teritoriu al Basarabiei, constatând faptul că guvernanţii de la Bucureşti şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române cunoşteau destul de puţin realităţile din această provincie românească.5 Această concluzie la care a ajuns l-a determinat să amplifice şi mai mult unitatea şi uniformitatea naţiunii române chiar şi după anul 1918.
Discursul ţinut de către arhimandritul Gurie Grosu (care va deveni ulterior primul mitropolit de origine românească al Basarabiei), reprezentantului clerului moldovenesc, în Sfatul Ţării, cu prilejul unirii Basarabiei cu patria mamă, la 27 martie 1918 evidenţiază câteva elemente ce leagă istoria poporului român cu cea biblică, în centrul căreia tronează marea sărbătoare a Învierii: …Clerul moldovenesc a suferit în trecut multe persecuţii; el a suferit mai mult din partea ţarismului decât alte clase. Sfânta Scriptură spune, că cuvântul trebuie să fie liber, dar în Rusia el n’a fost liber pentru cler. Noi învăţam în şcoală nu limba, care trebuia să ne mântuiască, ci aceea care ne ducea la robie… Astăzi este Învierea din morţi a poporului nostru moldovenesc. Mai bine de o sută de ani noi am avut de suferit sub jugul ţarismului, dar astăzi şi pentru noi a răsărit soarele libertăţii. De acum înainte el va lumina vecinic. În cursul unui veac întreg noi n’am avut nici o zi, care s’ar asemăna cu cea de astăzi. Astăzi este ziua Intrării în biserică. Astăzi Basarabia noastră, ca un prunc nevinovat, intră în biserică, în era nouă a vieţii sale.6
Rolul Bisericii basarabene la înfăptuirea Marii Uniri de la 27 martie 1918 s-a manifestat în primul rând prin deşteptarea conştiinţei naţionale, consecinţă directă a legăturii spirituale de secole dintre Biserică şi popor, Biserică, popor şi puterea politică. Comitetul provizoriu al Partidului Naţional Moldovenesc a adresat un apel preoţilor români, cu prilejul adunării acestora la Chişinău, în data de 18 aprilie 1917. Făcând trimitere la trecutul istoric al românilor sub stăpânirea rusească, comitetul constata că: bietul moldovean a ajuns să se simtă străin în ţara lui şi adeseori să se ruşineze de neamul lui, ca să nu admitem să rămânem şi mai departe lipsiţi de ceea ce ni se cade, va trebui să ne cucerim înşine drepturile, care ştim că ni se cuvin, … cerinţa noastră este că cea dintâi datorie a preoţimii moldoveneşti e ca să se înscrie în P.N.M. şi să se îndatoreze a câştiga şi poporul pentru acest partid. Să ne întoarcem cu toţii la norodul nostru, să-l întărim, să-l ajutăm, să-l luminăm pentru ca să nu se osândească cei de azi şi cei din viitor că l-am fi putut ridica dar n-am avut destulă dragoste pentru el.7
Mişcarea religioasă din anii 1917-1918 şi-a găsit reflecţia în lupta bisericii pentru trezirea conştiinţei naţionale, îndemnând poporul spre menţinerea unui echilibru social-politic şi afirmarea bisericii ca unitate religioasă pe întreg pământul românesc de o parte şi de alta a Carpaţilor. De n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanţii ei să ţină deşteaptă conştiinţa naţională, n-ar fi fost acei fii care au făcut unirea.8
Misiunea Bisericii nu a constat numai în propovăduirea unei identităţi creştine moştenite ci motivaţia de a trăi ca neam un mod de viaţă hristic, manifestat în toate domeniile: cultural, social, politic etc. Pregătirea spirituală în vederea înţelegerii că unitatea de neam este necesară şi că dobândirea acesteia reprezintă voinţa divină, implică o detaşare de ceea ce este rău şi promovarea unui dinamism spiritual. Unitatea de neam crează noi raporturi interumane. Modelul unităţii oferit de Crucea lui Hristos care a unit Cerul cu Pământul rămâne suprema revelaţie a iubirii salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni.
Identitatea naţională şi afirmarea ei trebuie exprimată în universalitatea creştinismului, care asumă şi potenţează această identitate. Universalitatea creştină nu duce la excluderea sau suprimarea identităţilor naţionale, culturale şi lingvistice. Biserica Ortodoxă respectă identitatea fiecăruia, dar să nu îşi piardă viziunea universală, care, nu trebuie să devină o armă a unui imperialism dominant, pregătit să sacrifice particularul în numele universalului.
Astăzi, într-o lume a secularizării şi globalizării, România trebuie să-şi păstreze identitatea şi să-şi promoveze valorile culturale şi spirituale, alături de simboluri, iar jertfele trecutului să constituie exemple de propăşire în viitor.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA
[1] Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, Nr. 59, din 20 Iulie 1917, apud Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la Mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1929, pp. LIV-LV.
2 Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, Nr. 39, din 17 Mai 1917, apud Ştefan Ciobanu, Op. cit., pp. 23-24.
3 Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, Nr. 51 din 21 iunie 1918, apud Ştefan Ciobanu, Op. cit., pp. 269-272.
4 *** Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Visarion Puiu, Dosar 31, p. 60.
5 Ibidem, Dosar 1, fila 54.
6 Ştefan Ciobanu, Op. cit., pp. 122-124.
7 Idem, Unirea Basarabiei. Culegere de documente, Editura Universitas, Chişinău, 1993, pp. 88-89.
8 Vasile Ţepordei, Scrieri alese, Editura Flux, Chişinău, 2005, p. 94.