De sub apele îngheţate ale Lacului Bicaz au răsărit, în zilele geroase ale începutului de februarie, ruinele „Catedralei de la Hangu”. Un fenomen deopotrivă rar şi uimitor, care poate fi văzut doar în verile secetoase sau în iernile geroase, atunci când nivelul apei scade, iar lacul îngheaţă complet. Ridicată prin contribuţia hanganilor, pe parcursul a trei decenii, biserica Înălţarea Domnului a fost dinamitată pe data de 22 mai 1959, sub privirile neputincioase ale localnicilor, în vederea construirii Barajului de la Bicaz. În anul 1975, ruinele au ieşit pentru prima oară de sub ape, iar în acelaşi an preotul Mihail Popa din Hangu a oficiat slujba de Înviere chiar pe rămăşiţele altarului de altădată…
Zilele trecute, apariţia ruinelor a fost surprinsă fotografic de bibliotecara Liliana Pântea de la Biblioteca Comunală Hangu, care a avut amabilitatea de a ne destăinui şi câteva din tainele vechii biserici de sub ape, înscrise în memoria colectivă a hanganilor strămutaţi de comunişti în anii ’60, împreună cu osemintele moşilor şi strămoşilor lor.
Reporter: Cum de v-aţi încumetat să mergeţi până la ruine, ştiut fiind că drumul este destul de anevoios?
Liliana Pântea: Mi-am dorit mult să ajung la ruinele bisericii din Gura Hangului, la acel loc sacru care a încheiat cea mai tristă pagină din istoria comunei noastre. Ştiam că pot să ajung până lângă ele, pentru că lacul e îngheţat, dar şi pentru că aluviunile lăsate în urmă de ape sunt acoperite de zăpadă. Rareori se poate ajunge până la ruine, chiar dacă lacul e dincolo de ele, pentru că pământul care le înconjoară e moale, lipicios şi plin de apă. Am plecat, cu aparatul de fotografiat şi cu dorinţa imensă de a le revedea, de a retrăi o parte din copilărie, când patinam, plini de veselie şi curaj, pe întinsul lacului îngheţat şi când, atunci când era secetă, mergeam la ruine, curioşi şi plini de pioşenie, ca nişte mici descoperitori de comori.
Rep.: Vă leagă multe amintiri de acest colţ de rai. Cum erau iernile odinioară la Hangu?
L.P.: Odinioară, micuţii din Hangu erau nevoiţi să meargă pe jos 2 km până la şcoala de dincolo de Biserica din Gura Hangului, iarna, desculţi sau încălţaţi cu opinci găurite în talpă, cu iţari din cânepă sau lână, uzaţi de atâta purtat sau o catrinţă scurtă şi cu ciorapi scurţi de lână, cu o cămăşuţă peste care aveau doar o bundiţă rămasă de la fraţii sau surorile mai mari pe care nu o puteau încheia, cu trăistuţa în care purtau tăbliţa, plumbul şi un coltuc de mămăligă pe care o mâncau pe drum, sau care îngheţa până ajungeau la şcoala, motivaţi doar de dorinţa de a învăţa şi de a scăpa de sărăcie, aşa cu mi-au povestit oamenii în vârstă. Locul acesta nu şi-a pierdut niciodată frumuseţea şi nici farmecul, pentru că hanganii, oameni blânzi, harnici, curajoşi şi veseli, şi-au ridicat gospodării, toate una şi una, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi, aveau spital, judecătorie, notariat, jandarmerie, o făbricuţă de lemn, mocăniţă, ba chiar şi un aerodrom, iar în mijloc o bisericuţă care, duminica şi în zile de sărbătoare, devenea neîncăpătoare…
Rep.: Povestiţi-ne câte ceva despre efortul hanganilor de a ridica biserica cea nouă…
- P.: Toate aceste bucăţi uriaşe din beton armat care au mai rămas astăzi din Catedrala de la Hangu ascund efortul, grijile, osteneala, nopţile nedormite, dar mai presus de orice credinţa nestrămutată a hanganilor care au muncit la construcţia acestui lăcaş, cu mic, cu mare, timp de treizeci de ani. Au săpat fundaţia, au adunat piatră şi au cărat-o cu carele trase de boi, au adus şinele de la mocăniţă şi au consolidat zidurile bisericii, au pus în jurul pereţilor exteriori sârmă de oţel şi au făcut o adevărată sărbătoare când au aşezat crucile pe turnuri.
Nici măcar cumplitul război nu reuşise să-i oprească, să-i împiedice să muncească la terminarea bisericii, reuşise doar să distrugă podul peste Bistriţa, să sape tranşee aproape de case, să aducă peste ei soldaţi ruşi şi germani, să-i sperie cu zgomotele asurzitoare ale obuzelor şi grenadelor, în timpul exploziilor, să le întunece chipurile, să le cernească hainele, să le sfâşie sufletele şi să le înlăcrimeze ochii pentru cei pierduţi pe front şi să-i facă să se roage ca această nenorocire să se termine mai repede.
Iadul prin care au trecut soldaţii plecaţi pe front şi bătrânii, femeile şi copiii rămaşi acasă, i-a învăţat, dacă mai era nevoie, că singura speranţă rămâne Dumnezeu, aşa că au continuat construcţia bisericii cu şi mai multă ardoare şi dăruire, ca şi cum şi-ar fi dorit ca în zidurile ei să ascundă toate necazurile şi durerile care îi sfâşiaseră pe dinăuntru. De dimensiuni impresionante, biserica din Hangu era cea mai mare construcţie de acest fel de pe Valea Bistriţei, de aceea hanganii au numit-o cu mândrie „Catedrala de la Hangu” şi, ca să îşi merite cu adevărat acest nume, preotul satului a hotărât să o picteze. Era atât de frumoasă, aşa cum sunt numai lucrurile închinate Divinităţii, şi părea cu atât mai impunătoare, pentru că era aşezată în mijlocul comunei şi se zărea din toate părţile, dar şi pentru că hanganii zidiseră, o dată cu ridicarea bisericii, şi o parte din sufletul lor…
Rep.: Cum au primit hanganii ordinul privind dinamitarea bisericii?
- P.: Blestemul apelor a căzut peste ei ca o secure… Au aflat de la părintele Coroamă că Bistriţa lor frumoasă va fi zăgăzuită pentru lumină şi că vor fi nevoiţi să plece din calea apelor. Nu doar că trebuiau să-şi strângă agoniseala de o viaţă şi să plece care încotro, ci, mai mult decât atât, trebuiau să scoată şi osemintele din morminte şi să le mute sus, în munţi, unde urma să fie mutată şi bisericuţa din Gura Hangului. Zbuciumul şi deznădejdea au pus repede stăpânire pe ei. Au mutat mai întâi morţii, apoi au început să se pregătească şi ei. Unii au înţeles şi au plecat repede, alţii s-au hotărât mai târziu, cei din urmă care s-au desprins mai greu au fost mutaţi cu forţa de către militari. Cei mai mulţi au rămas să-şi întemeieze alte gospodării pe dealuri, aproape de locurile în care se născuseră şi trăiseră o viaţă întreagă. Nimic n-a fost, însă, la fel de sfâşietor, ca momentul în care Catedrala lor a fost dinamitată şi mai apoi dărâmată.
Apele au acoperit repede tot ce mai rămăsese din minunata Gură a Hangului şi au aşezat liniştea peste povestea tristă a Catedralei. Au mai rămas doar câteva fotografii, amintirile vii din sufletele celor care au trăit acele vremuri de adâncă tristeţe şi lacrimile care să plângă neresemnarea.
Rep.: Ce-a mai rămas azi din Catedrala de altădată?
- P.: Mergând spre ruine, aveam senzaţia stranie că ele se îndepărtau şi gândul m-a dus la versurile poemului încărcat de simboluri şi de nuanţe filosofice „Noapte de decembrie”, semnat de poetul Alexandru Macedonski: „Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,/ Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc,/ Dar Meka începe şi dânsa să meargă/ Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc”. Am păşit încet, atunci când m-am apropiat de ceea ce mai rămăsese din impunătoarea catedrală. Imaginea era uluitoare. Nu mai văzusem vreodată atâta măreţie izvorâtă dintre ruine. Zidurile sfărâmate erau acoperite aproape de pământ, de bucăţi mari de gheaţă. Aveam senzaţia că trăiesc o iluzie optică. Era ca şi cum aceste ruine, în încăpăţânarea lor de a atinge Cerul, de a-I vorbi despre durerea încătuşată timp de 60 de ani, au erupt, spărgând, cu o forţă uriaşă, stratul gros de gheaţă ce le acoperea, ieşind, din nou, la lumină. Era un spectacol copleşitor, ziduri dărâmate, acoperite de blocuri de gheaţă, peste care coborau, îmbrăcându-le în lumină asfinţitului, câteva din razele palide ale soarelui.
Am îngenuncheat să aprind trei lumânări, pentru toate sufletele sfâşiate de durerea strămutării. Nu credeam că voi reuşi, pentru că vântul rece bătea nervos, din toate părţile. Am aprins lumânările şi am plâns durerea îngropată între dărâmături. Când m-am ridicat, ruinele catedralei îmi păreau o rană deschisă. O rană adâncă, cumplit de dureroasă, refuzând să se închidă, să se vindece.
O rană asemenea rănilor din sufletul celor strămutaţi.
Irina NASTASIU