Aţi citit interesanta carte Dragul meu turnător – semnată de scriitorul Liiceanu? Aici descoperiţi zicerea: „Românii nu vor afla niciodată adevărul adevărat despre Revoluţia din decembrie ’89”. Pe ce s-a bazat filosoful în aserţiunea sa? În primul rând pe faptul că Revoluţia Română are destule enigme, neelucidate nici până astăzi (v. dosarul Revoluţiei recent deschis). În al doilea rând, după 30 de ani de la „zaveră” nimeni nu ne-a informat „cine a tras în noi după 22”?: Miliţia, Securitatea, Armata sau fioroşii terorişti invizibili? Nu stăpânim termenii istorici. Pentru mulţi dintre mioritici Revoluţia a fost „o păcăleală”, „o aglomeraţie”, „un derapaj”, „o scamatorie”. Hopaaa! Ultima definiţie a fost dată de un profesor pietrean în cartea COGITO. Jurnalul unui comunist pag.101-102. Citiţi-o!
Despre Revoluţia Română s-a scris mult dar de pe poziţii partizane, majoritatea autorilor trăgând cenuşa pe turta lor. Exemple de cărţi reuşite, dar cu minusuri? Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost (Victor Lungu), Reportaj cu sufletul la gură (Titus Suciu), Mărturii de la baricadă (Romulus Cristea), Împuşcaţi-i că nu sunt oameni (Titus Livius Tomşa). Şi ex preşedintele Iliescu a scris „ceva”.
Cum învăţătorii şi profesorii au fost bogaţi întotdeauna în sărăcie, au primit revoluţia cu speranţă, entuziasm şi încredere. Că aşa e românul, cu cât e mai lovit de viaţă, cu atâta speră mai mult. De unde ştim? Ecoul revoluţiei a ajuns şi pe meleagurile Neamţului. Evident nu la dimensiunile Timişoarei şi Bucureştiului. În Neamţ nu s-a tras. Piatra-Neamţ n-a fost oraş martir. Nu s-a murit pe baricade sub tricolorul decupat şi zdrenţuit. Sub Cozla nu s-a strigat „fără violenţă!”, în urbea noastră au mărşăluit pe străzi şi au cântat „Deşteaptă-te române!” aprox 10.000 de oameni, muncitorii de la CFS, CICh, IM Ceahlău, IT 8 Martie, tineri, studenţi, elevi, gură cască. Revoluţionarii ca revoluţionarii, unii echilibraţi, alţii exageraţi, unii treji, alţii cu capsa pusă… ultimii au alunecat în laşitatea tăcerii, au privit de după perdea ce se întâmplă afară.
Nu credeţi? Puneţi sub lupă ziarul local „Ceahlăul” din 23 decembrie ’89. Aţi reţinut data? Este numărul 1 al primului ziar nou, liber, tipărit în patru pagini, tiraj 150.000 exemplare. A fost distribuit mulţimii din mers, gratis. Ce au scris gazetarii în noua foaie a timpului? Numai articole de inimă. Citez: „60 de ore de nesomn” (Lucian Strochi), „După cea mai lungă noapte” (Adrian Alui Gheorghe), „În sfărşit” (Radu Florescu), „Renaşterea naţională” (Aurel Dumitraşcu), „Pot scrie ce văd” (Dumitru Croitoru), „Vom fi tot noi” (Viorel C. Cosma), „Umăr lângă umăr” (C. Cucu), „Primul an nou liber” (I Drăgoi)… Ajunge? Gata!
La 23 decembrie 2014, când s-au împlinit 25 de ani de la Revoluţie, ziarul Ceahlăul a apărut în straie de sărbătoare. A prezentat documentata carte Vremea nemernicilor (Sergiu Găbureac) şi volumul Laika considerat „romanul Revoluţiei Române”. Despre autorul romanului Laika, prozatorul Adrian Alui Gheorghe, au aflat şi picii de grădiniţă.
Pentru cititorul iubitor de adevăr istoric e musai să precizăm locaţiile cele mai fierbinţi ale Revoluţiei pietrene. Citeşte: Judeţeana de partid, Redacţia ziarului Ceahlăul, Casa de Cultură şi strada. Care stradă în ultimii ani a devenit o arenă de luptă pentru nemulţumiţi. Nu ştiu dacă amestecul străzii în politică este de bun augur, mai ales pe vreme de ceaţă densă. Dacă în marele oraşe ale patriei revoluţionarii dezlănţuiţi s-au adresat poporenilor din balcoane, în Târgul Pietrei cuvântătorii noului ev au rostit vorbele, speranţele de pe copertina „Casei Albe”, fostul bârlog „al politrucilor conduşi de prim secretara Leuştean”. Unii oratori de ocazie au fost aplaudaţi pentru vorbele lor simple şi curate. Alţii, destul de mulţi au fost huiduiţi copios, pentru că nu au ieşit din regimul totalitar răsturnat, curaţi. Aţi prins ideea? Ne referim la politrucii care sperau să nu-şi piardă privilegiile. Şi culmea, unii le-au păstrat. Într-un oraş moldav vecin cu Piatra, un nene, fost politruc a avut inspiraţia să strige în faţa revoluţionarilor cuvintele: „Când Iliescu apare/ Soarele răsare”. Pentru creativitatea sa de moment, tovarăşul devenit domn a cunoscut o ascensiune politică culminantă. A fost promovat: primar, deputat, senator, prefect. Halal ascensiune! Ce era înainte de avansare? Profesor de limba română într-un sat uitat de lume.
La Piatra-Neamţ în zilele Revoluţiei apostolii neamului, profesorii: Mihalache, Vasile, Bolohan, Mancaş, Ciucă, Dumitraşcu au escaladat nişa „Casei Albe”. Erau zile istorice cu emoţii. Au vorbit, au cântat „noi de-aicea nu plecăm/acasă” au colindat. Tot atunci şi tot de acolo preotul din Valea Viei s-a adresat credincioşilor revoltaţi astfel: „în genunchi, spuneţi Tatăl nostru! Cine nu îngenunchiază e comunist. Să ne rugăm!” Cum poate fi interpretat speech-ul omului în sutană? Într-un singur fel – politic. Menirea preotului e alta.
Pe vremea studenţiei mele la Iaşi, în cartierul Copou trăia un nebun cu acte în regulă. Ca să facă bani tipul cerea la studenţi 5 lei pentru orice lozincă anti-comunistă strigată cu glas tare. Că lozincile sunt pentru proşti, asta ştim. De obicei striga: „Jos comunismul, jos Ceauşescu, jos savanta de renume mondial!” şi afacerea i-a mers brici. După Revoluţie ce să vezi? Nebunul de la Socola s-a dorit revoluţionar cu brevet, disident. Şi culmea, a primit patalama parafată. V-aţi prins? A râs de noi de două ori. Şi pe vremea lui Ceaşcă şi pe timpul lui Iliescu. Exact ca politicienii de astăzi care ne aburesc cu vorbe răsucite, goale. Adevărul e că am trăit tot timpul ca melcii fricoşi la umbra buruienilor.
Fotografiile pe care le-aţi admirat în Ceahlăul şi Mesagerul de Neamţ, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la Revoluţie sunt istorice. Prezintă istoria acelor vremi. În ele descoperi revoluţionari de toate calibrele. Că, să vedeţi dvs., şi revoluţionarii din Piatra au fost de mai multe feluri: cu implicarea directă, cu vrăjeli politice şi cu prezenţa fizică evident furioasă, cum îi stă bine unui protestatar. Poza care indică intrarea în Judeţeana de partid ne prezintă doi profesori unul lângă altul. Primul e tipul care a spus atunci: „Revoluţia Română a fost miracolul prin care orbul a văzut, mutul a vorbit, surdul a auzit”. Al doilea profesor de pe scări e cunoscut de pietreni, dar acesta tace şi se uită curios în jur. Pare un „informator sub acoperire”. Am zis pare, bănuiala nu este o dovadă.
Cum despre Revoluţia Română s-au spus tot felul de poveşti, vă oferim şi noi o nostimadă. Imediat după Revoluţie când situaţia era destul de confuză, criticul Alex. Ştefănescu a fost invitat la o sindrofie culturală, într-un oraş mare din Ardeal. A aterizat într-un prezidiu lângă o unguroaică absolut superbă. Invitatul ardelenilor s-a dat la minunea blondă. I-a făcut o propunere indecentă. „Scumpa mea Ildiko – aşa o chema pe fata din pusta Panonică – dacă mă laşi să te sărut îţi dau toată Transilvania”. Când UDMR-ista a auzit oferta s-a aruncat în braţele frumosului valah şi a urmat o îmbrăţişare ca în filme. Şugubăţ, delicat şi subtil, eroul nostru a întors cărţile pe faţă. Totul a fost o glumă. Transilvania este o provincie istorică a României, stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil. Transilvania e parte din România, nu e de dat! Nimănui! Niciodată! S-a auzit? Astăzi începe ziua de mâine când sărbătorim Trianon 100.
Dumitru RUSU