Trăiesc într-o realitate deformată.
Nu ştiu şi nu pot să văd adevărul în unii oameni sau în faptele lor.
Ştiu, ştiu, adevărul este relativ, dar nu mai văd clar coordonatele în care pot încadra un adevăr. Clar, sunt defectă. Circuitele mele au fost conectate greşit sau experienţele mele le-au încurcat şi învălmăşit. Aş merge la un psiholog dar mi-e frică să nu-i trebuiască lui, apoi, un psihiatru.
Lucrez în sistemul de învăţământ de 35 de ani şi am început să lucrez cu drag, cu mândrie, asumat. Mi-am dorit să fiu educatoare pentru că, atunci când eram în derivă, nu ştiam ce vreau, ce pot, am întâlnit un colectiv de oameni minunaţi care m-au învăţat pas cu pas respectul pentru lucrul bine făcut, pentru profesia personală, dar şi pentru a celorlalţi, grija şi ajutorul pentru cei din jur. Am muncit cât am putut eu de mult şi am vrut să fiu ca ei, mi-am dorit sa-mi ajung mentorii – mă rog, nu prea s-a putut. Spun „mi-am dorit” pentru că acum nu-mi mai doresc. Mi se pare un război pierdut pe care niciodată nu-l voi câştiga. Nici nu mai vreau. Am avut aşteptări ca tot omul şi nu sunt din cei care doar aşteaptă şi nici din cei care mor de foame lângă posmagii neînmuiaţi, nici din cei care se tem de nou sau de încercări sau dintre cei care „rup uşa” când se termină programul de lucru. O educatoare obişnuită, mai bună decât unele, mai puţin bună decât altele. Nimic spectaculos.
Sunt cred, din neamul lui Ion Roată pentru că „mă iertaţi, eu tot nu am înţeles!”
Centrul atenţiei, grija şi interesul suprem al sistemului de învăţământ este copilul, elevul. Starea lui de bine, motivaţia şi conştientizarea învăţării, dezvoltarea psiho- comportamentală constituie „bagajul” lui de achiziţii absolut necesare pentru viitorul om social, „bagaj” de care şi sistemul de învăţământ este răspunzător.
Serios? Chiar aşa, serios? Doamnă/domnule director, doamnă/domnule, inspector general sau oricare, doamnă/domnule ministru, serios? Ştiţi câte grupe de grădiniţă sunt formate după ureche, de directori? Da, da, de acei directori care se ascund în spatele literei legilor şi nu văd sau nu vor să vadă si a doua componenţă a ei, spiritul legii; nu au curaj să explice, să caute o soluţie, să încerce măcar să pară interesaţi de particularităţile fiecărui segment de educaţie în parte. Pentru că da, doamnelor/ domnilor directori şi educaţia timpurie face parte din sistemul de învăţământ, nu este asistenţă socială şi nici serviciu comunitar de moaşe sau babysitting (cu tot respectul pentru profesiile respective). Şi doamnă/domnule director care impuneţi formarea grupelor după criteriile personale („a fost anul trecut la grupa mică, anul acesta e la grupă mare”, „lasă, că merg şi copiii de doi ani lângă cei de patru”), acesta este interesul suprem al elevului??? Tocim ani de zile tot ce apare nou în educaţia timpurie, ştim prea bine că fiecare vârstă are caracteristicile, aspectele şi particularităţile ei, capacitate de atenţie diferită, capacitate de reacţie diferită, interese şi funcţionalităţi diferite, iar după ce te-ai cursat frumos şi ţi-a apărut aşa, o speranţă la orizont, tronc, te izbeşti de realitatea cruntă. De ce nu încercaţi dumneavoastră, doamnă/domnule director să adunaţi pentru o oră, 20-30 de copii din clasele I-VIII, să le daţi aceeaşi sarcină (cu grade diferite de dificultate) şi să aşteptaţi şi răspuns? Încercaţi să vedeţi cum umpleţi timpul celui rapid, cum îl motivaţi pe cel care încă vrea să se joace sau pe cel care are un ritm mai lent sau pe copilul cu CES care are nevoie de atenţie specială şi nu vine cu însoţitor sau pe cel care vrea şi poate mai mult? Încercaţi! S-ar putea să vă găsiţi sensul vieţii.
Mda, nivelul meu mediocru cred că mă face incoerentă. Nu vorbesc de acele grădiniţe izolate unde colegele mele au o grupă combinată cu copii de toate vârstele. Tot respectul pentru ele şi pentru munca lor pe care nu ar putea să o facă oricine.
Încerc să vorbesc despre o mentalitate închisă, obtuză, coruptă. O mentalitate la cerere. Nu la cerere de competenţe, nu la cerere de profesionalism, nu la cerere de drag de muncă, nu la cerere de respect pentru omul de lângă tine sau pentru profesia lui.
De ani de zile prin reforme şi schimbări tot aştept să văd ceva real concret. Poate nu văd eu bine. Poate nu am ochelarii potriviţi. Cine-mi poate da, unde să găsesc ochelarii potriviţi? Eu văd prin ochelarii mei o falsitate, un fariseism care mă copleşeşte. Învăţământ de calitate, timp de calitate, metode, mijloace, strategii de calitate. Pe hârtie. Acelaşi discurs sforăitor, aceeaşi practică comunistă cu totul perfect pe hârtie.
Ei, şi acum durere concretă: merg în prima zi de lucru al acestui an şcolar la grădiniţă. An şcolar nou, aşteptări noi, speranţe noi. Grădiniţa curată, alb imaculat, de sală de operaţii. Buuuun! Felicitări primăriei!
Doamna director ne spune foarte afectată să nu punem nimic pe pereţi că se supără constructorul. Rămân puţin blocată şi apoi spun:
– Ştiţi că suntem într-o grădiniţă, nu? Şi la grădiniţă vin copii de 3-5 ani, plus copiii de doi ani pe care i-aţi înscris, deşi noi nu avem îngrijitoare copii la grupă şi nicio colegă cu specializare puericultor. Ştiţi că aceşti copii au nevoie de un mediu cald, liniştitor, stimulativ şi aceasta implică şi materiale lipite pe pereţi, aşa cum le numiţi dumneavoastră? Şi apoi, nu asta este treaba constructorului? Mă rog, pe mine constructor mă duce cu gândul la altceva dar… de… nu comentez.
Ideea principală ar fi ca eu să nu-mi fac treaba cum trebuie, să stau cu materialele în poală sau lipite pe mine ca să nu supăr „constructorul”. Eu să fac concesii cu profesia mea în favoarea profesiei altuia. Nu am avut nicio şansă. Ideea principală a discuţiei era: „Doamne fereşte, să nu supărăm constructorul…”.
Fără replică. Pe mine prostia şi ridicolul mă blochează. Am zis: daaaa, gata, acum am văzut totul. A fost vârful pantei. Mai mult nu am cum să văd. Şi ei, da, se poate şi mai mult. Mult mai mult.
Vin cu alt exemplu: Copiii care trebuie să facă naveta cu microbuzul şcolar trebuie însoţiţi. Proceduri peste proceduri, care mai de care mai sofisticate, să fie cadrul didactic care poate fi tăiat în două (o parte să fie în clasă, o parte să fie în microbuzul şcolar), să fie o persoană delegată de autorităţile publice locale etc. Anul acesta, procedura stabileşte clar. Aşa că, la şcoala mea, s-a găsit repede soluţia. Şoferul a spus că nu merge singur cu copiii, autoritatea publică nu avea pe nimeni disponibil, colegele din administrativ nu pot fi deranjate aşa că s-a găsit soluţia. Asistentul medical va însoţi copiii pe parcursul zilei în microbuzul şcolar. Ochelarii mei sunt de vină? Văd eu greşit? Nu înţeleg. Avem o asistentă medicală la peste 400 de copii. A venit în grădiniţă/şcoală cu ajutorul, susţinerea şi efortul autorităţii locale. Noi, la grădiniţă avem nevoie de încă vreo două asistente, mai ales acum la debut de an şcolar sau de grupă.
Deci, mă iertaţi, eu tot nu am înţeles. Acesta este interesul copilului? Proiecte, evaluări, statistici şi planuri pe hârtie? Să nu-i respect vârsta, dorinţele, fricile, neputinţele? Să-i dau doar iluzia că totul este roz şi plin de curcubeie şi de unicorni? Să-i mint că va fi o lume în care respectul, înţelegerea, munca, vor fi valori? Să mă plâng apoi de generaţiile tinere? „Vai, vai, generaţiile astea!”.
Nu, stimaţi directori, inspectori, miniştri! „Generaţiile astea tinere” sunt produsul vostru. Voi i-aţi format aşa. Chiar credeaţi că nu se va reflecta în viaţa socială? Uitaţi-vă la unii dintre elevii dumneavoastră! Cei care nu vă salută azi pe stradă, cei care îşi permit să vă înjure, ei care îşi învaţă acum proprii copii să nu aibă respect pentru şcoală, pentru cadru didactic, pentru nimic în general.
Priviţi-i şi pe acei copii care se întorc cu drag către profesorii lor, foşti elevi care nu uită să îi caute, să le spună despre realizările lor, care în felul lor le mulţumesc mereu profesorilor pentru că le-au schimbat, încurajat sau îmbunătăţit şansele! Ei nu se întorc la profesorii „buni” sau „răi”, la profesorii severi sau permisivi, ei se întorc la profesorii corecţi cu ei şi cu cei din jur. Copiii simt asta.
Doamnă/director, inspector, ministru, învăţaţi de la aceşti profesori! Ei nu sunt dependenţi politic, nu depind social de nicio grupare în care tot visaţi să fiţi şi pentru care faceţi tot felul de compromisuri cu viaţa voastră până la urmă.
Aceşti profesori (unii au fost şi profesorii mei) se scriu în cartea vieţii ca nişte făclii care ard mereu pentru ceilalţi.
Prof. Camelia BÂRGĂOANU
Şcoala Gimnaziala nr.1, Pildeşti, Comuna Cordun