● Dialog cu Vasile Baş, directorului liceului Constantin Stere din Soroca
– Domnule profesor, când privim şcoala de astăzi, avem impresia că elevii nu duc lipsă de nimic. Şi totuşi, din ce în ce mai mulţi par obosiţi, retraşi, lipsiţi de bucurie. De ce?
– Pentru că, dincolo de abundenţa vizibilă, există o lipsă care nu se poate măsura: lipsa de timp dăruit. Copilul poate avea tot ce îi trebuie, dar să nu aibă pe cineva care să stea lângă el fără grabă, fără ecrane, fără promisiuni amânate.
– Această lipsă se vede în şcoală?
– Se vede mai întâi în tăcere. În copilul care nu mai pune întrebări. În cel care se mulţumeşte să treacă neobservat. Uneori, în cel care provoacă doar pentru a fi remarcat. Toate sunt forme ale aceleiaşi nevoi: „vedeţi-mă”.
– Profesorii ajung să poarte această greutate?
– De multe ori, da. Fără să fie pregătiţi pentru asta. Profesorul devine ascultătorul, observatorul, uneori şi sprijinul emoţional. Dar şcoala nu poate înlocui familia. Ea poate doar să semnaleze rana, nu să o vindece.
– Cum apare această rană?
– Din zile repetate de absenţă afectivă. Din „nu am timp azi”, „mâine vorbim”, „acum sunt ocupat”. Copilul nu reproşează, dar învaţă încet că nu e o prioritate. Şi acest gând copilăresc se transformă mai târziu în neîncredere, frică de eşec sau retragere.
– Se mai poate repara?
– Da. Relaţiile nu sunt obiecte care se strică definitiv. Dar cer prezenţă reală. Uneori e suficientă o seară de conversaţie sinceră, o plimbare, un interes autentic pentru lumea copilului. El nu caută soluţii perfecte, ci conexiune.
– Ce aşteptaţi de la părinţi?
– Să înţeleagă că educaţia nu e doar responsabilitatea şcolii. Şcoala formează minţi, dar familia formează siguranţa. Iar fără siguranţă emoţională, cunoaşterea rămâne fără rădăcini.
– Şi totuşi, ce rămâne din această realitate?
– Rămâne datoria noastră, ca adulţi, să ne oprim din alergare. Să ne amintim că nu creştem doar elevi, ci oameni. Iar oamenii se construiesc din relaţii, nu din lucruri.
Copilul nu are nevoie de mai mult. Nu cere perfecţiune, nici sacrificii grandioase. Cere doar să fie ales, măcar din când în când, în faţa agendei, a telefonului, a oboselii. El îşi va aminti nu ce a primit, ci cine a fost lângă el.
Iar dacă şcoala a ajuns să audă aceste tăceri şi să vadă aceste lipsuri, poate nu pentru a le înlocui, ci pentru a le face vizibile. Pentru a reaminti că viitorul nu se construieşte doar cu manuale şi reforme, ci cu timp oferit copilului – aici şi acum.
(N. R. – Preluare din Podcastul „Lecţie deschisă”)
Natalia DABIJA, jurnalistă