Lecţia, eterna poveste (III)

Pentru ca tabloul lecţiei să fie complet, adăugăm câteva consideraţii despre evaluare şi autoevaluare, componente fără de care lecţia nu ar fi împlinită.

Evaluarea reprezintă procesul prin care se stabileşte dacă sistemul educaţional îşi împlineşte funcţiile pe care le are, adică: dacă obiectivele acestui sistem sunt realizate.

Trebuie avut în vedere aspectul că orice obiect de studiu are funcţia de a dezvolta un tip de inteligenţă care poate fi axial pentru existenţa socio-profesională a individului contemporan: inteligenţa lingvistică dublată de inteligenţa kinetică. În prezent, la cursurile de formare continuă, se promovează conceptul de învăţare centrată pe elev, rezultatele procesului instructiv-educativ fiind valorizate mai ales în cadrul evaluării, parte inerentă a complexului proces de instruire şcolară planificată, dirijată şi monitorizată de către instituţiile de învăţământ.

Deoarece procesul de învăţământ este o acţiune ce are drept caracteristică esenţială autoreglarea, fluxul informaţional stabilit de programele alternative în vigoare circulă în sens reversibil, de la comandă spre execuţie şi invers, ultimul aspect realizându-se prin conexiune inversă. Acest lucru determină ca procesul de învăţământ să fie un proces reglabil (direcţional de factori şi condiţii sociale preluate şi trecute prin filtrul personalităţii profesorului) şi autoreglabil (de corectare interdependentă şi de direcţionare conştientă în virtutea organizării sale interne şi a circulaţiei fluxului informaţional).

Strategiile didactice de tip evaluativ se referă la secvenţa în care informaţia circulă de la comandă spre execuţie, la nivelul conexiunii inverse (feed-back). Prin această metodă pot fi obţinute observaţii pertinente privitoare la rezultatele procesului de învăţământ: cunoştinţe stocate, capacităţi formate, abilităţi şi deprinderi manifestate în mod curent – recepţionate, prin conexiune inversă, de factorii ce realizează comanda (evaluatori), care pot interveni, prin intermediul reglării (măsuri sociale şi instituţionale) sau al autoreglării (măsuri corective întreprinse de profesor), în vederea îmbunătăţirii procesului de asimilare a cunoştinţelor. Informaţiile obţinute prin conexiune inversă au un rol dublu: confirmă sau infirmă rezultatele, reglează desfăşurarea ulterioară a procesului, acestea fiind în esenţă informaţii de evaluare.

În sens larg, evaluarea se concentrează asupra eficienţei sistemului de învăţământ, considerat ca subsistem al sistemului social, pronunţându-se asupra funcţionalităţii sistemului supraordonat – societatea, precum şi a funcţionalităţii sistemului subordonat – învăţământul, prin prisma modului în care sistemul de învăţământ răspunde necesităţilor şi exigenţelor sistemului social.

Dacă, iniţial, evaluarea se referă doar la rezultatele obţinute de elevi în procesul de învăţământ, în societatea contemporană, aria acestei acţiuni se extinde, incluzând multiple aspecte de alt ordin decât cel strict educaţional (social, economic, cultural etc.). De interes didactic este evaluarea pedagogică, care vizează eficienţa învăţământului privind raportul dintre obiectivele proiectate (competenţele stabilite) şi rezultatele obţinute de elevi în activitatea de învăţare, în acest sens sunt urmărite efectele pedagogice şi consecinţele acţiunii întreprinse asupra formării personalităţii umane în ansamblul său.

Consemnând rezultatele, ies în evidenţă şi mecanismele care au condus la obţinerea lor, precum şi evoluţia posibilă a rezultatelor – evaluarea include, aşadar, atât rezultatele, cât şi substratul psihologic al acestora. În fapt, evaluarea se realizează de către profesor prin strategii didactice adecvate, finalizându-se cu aprecieri cât se poate de obiective asupra funcţionalităţii interne a acţiunii educaţionale. Conform lui I. T. Radu, evaluarea are rolul de a certifica eficienţa sistemului de învăţământ şi de a confirma acumularea de către cei instruiţi a cunoştinţelor şi abilităţilor necesare unei activităţi social-utile.

Funcţiile pedagogice ale evaluării constau în aspectul că oferă informaţii inerente relaţiei dintre componentele interne ale acţiunii educaţionale, mai ales cea referitoare la relaţia profesor-elev. Prin înregistrarea performanţelor obţinute de elevi, se iveşte posibilitatea de apreciere a modului în care obiectivele (competenţele) proiectate s-au realizat în realităţi psihice, devenind componente ale personalităţii umane. Cunoaşterea adecvată a acestor aspecte reprezintă cadrul de referinţă pentru profesor în aprecierea/ autoaprecierea muncii sale; iar, pentru elevi, reprezintă un factor stimulator în procesul de învăţare.

În esenţă, evaluarea constituie – pedagogic vorbind – temeiul autoreglării procesului de învăţământ. Strategiile evaluativ-stimulative constituie modalităţi interne, utilizate de profesor în vederea înregistrării şi măsurării rezultatelor dobândite de elevi. Întrucât este un proces continuu şi de durată, structurat piramidal, evaluarea se poate efectua la început, pe parcurs, secvenţial sau la finalul unei etape a procesului instructiv-educativ.

Două tipuri de evaluare sunt de interes didactic general: evaluarea internă – de tip predictiv, formativ şi sumativ – şi evaluarea externă – examene şi testări naţionale, olimpiade, concursuri. În de­cursul unui an şcolar, mai ales în condiţiile anului şcolar 2022-2023 (când evaluarea cunoaşte modificări de esenţă), o semnificaţie specifică o are evaluarea internă.

Prin evaluarea de tip predictiv, profesorul îşi formează un punct de vedere axat pe calificative concrete, pentru a avea o imagine de fundal privind gradul de asimilare a cunoştinţelor acumulate anterior. Ţinând seama de noile criterii de evaluare, calificativele obţinute nu trebuie să reprezinte în mod obligatoriu un criteriu de notare strictă, ci o posibilitate de investigare a calităţii şi a cantităţii noţiunilor asimilate.

Evaluarea de tip continuu sau formativ se aplică pe tot parcursul desfăşurării procesului instructiv-educativ, în vederea atingerii standardelor aferente educaţiei formale şi informale. Aceasta are caracter permanent; rolul este de diagnosticare şi de măsurare permanentă a rezultatelor învăţării, prin sarcini de lucru eficiente sondându-se calitatea şi cantitatea asimilării noţiunilor abordate în procesul de predare-învăţare.

Evaluarea cumulativă se efectuează la intervale mai lungi – la finalul unor secvenţe temporale sau tematice. Are caracter retroactiv, oferind informaţii de ansamblu, cuprinzând o suită de acţiuni educaţionale deja finalizate, fiind o cale concretă de apreciere a modului în care au fost atinse competenţele specificate în curriculele de specialitate (programe şcolare, planul-cadru pe nivel).

Important de menţionat este, de asemenea, faptul că evaluarea nu este lipsită de o motivaţie de ordin concret: rezultatele evaluării reprezintă o oglindă a nivelului de atingere a standardelor de performantă prevăzute de curriculele de specialitate pe ani de studiu/ ciclu de învăţământ. Astfel, rezultate concrete ale unei evaluări eficiente, promovate de noua reformă aflată în plin proces de desfăşurare, s-ar axa pe: constatarea unei modificări certe la nivelul motivaţiei şi a comportamentului elevilor faţă de actul învăţării; constatarea producerii unei schimbări în gradul de participare a elevului; continua repliere a strategiilor de predare, prin adecvarea acestora la stiluri de învăţare concrete; suplimentarea resurselor necesare, cu efect imediat în practica didactică; promovarea de strategii variate de predare-învăţare-evaluare care să corespundă atât stilului de predare al profesorului, cât şi specificului fiecărui colectiv de elevi, în aşa fel încât să se atingă standardele de performanţă ale învăţării centrate pe elev.

În ceea ce priveşte itemii de verificare, de măsurare şi de diagnosticare a cunoştinţelor, a deprinderilor şi a capacităţilor elevilor, aceştia sunt de trei tipuri: obiectivi, semiobiectivi şi subiectivi. Oricare dintre aceştia pot fi utilizaţi în toate tipurile de evaluare, prin intermediul lor obţinându-se o imagine particulară, dar şi de ansamblu, asupra noţiunilor studiate anterior sau ritmic.

Aşadar, evaluarea (care nu exclude autoevaluarea, ci dimpotrivă) este o componentă fără de care lecţia ar fi o realitate „nemăsurabilă, fadă şi ineficientă”.

Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI