* Interviu cu doamna profesoară Diana Cristina Bejan, de la Colegiul Naţional de Informatică din Piatra-Neamţ, performeră la nivel internaţional
Clasată anul trecut pe locul 9 în Liga profesorilor excepţionali ai României, doamna profesoară Diana Cristina Bejan şi-a reconfirmat valoarea şi în 2017, clasându-şi elevii pe un meritat loc doi în cadrul competiţiei internaţionale „Zero Robotics”.
Rep.: A fi profesor înseamnă o limitare sau o deschidere spre universul cunoaşterii?
– Eu am ales să studiez fizica, dar am ajuns profesor aproape dintr-o întâmplare. Îmi doream, de fapt, să fiu cercetător. După ce am terminat facultatea, dintr-o – hai să-i spunem – oportunitate, pentru că aşa o văd acum, am ajuns profesor, în diferite şcoli cărora, la un moment dat, le uitasem şi numărul. Şi în cele din urmă am rămas unde mă vedeţi, la Colegiul de Informatică. Până să ajung aici simţeam că nu-mi găsesc locul. Cu toate că la toate şcolile unde am lucrat, am reuşit să relaţionez bine cu elevii mei, am avut olimpici şi, zic eu, i-am învăţat cât am putut eu din partea aceasta, a fizicii. Dar eram mereu în căutare de altceva şi simţeam că pot mai mult. Cu elevii de aici am ajuns la competiţii internaţionale.
Rep.: Cum aţi reuşit să-i adunaţi în jurul dumneavoastră pe cei cu adevărat pasionaţi de ştiinţele exacte?
– În permanenţă am căutat să le arăt cât de frumoasă este fizica şi nu m-am mulţumit cu ceea ce este în programa şcolară. De fapt, fiecare profesor are libertatea să aleagă modul în care-şi prezintă materia. Mie mi s-a părut că partea aceasta, de ştiinţa şi tehnologia spaţiului, este provocatoare, şi în momentul în care am găsit pentru copii oportunitatea aceasta, de a şi aplica ceea ce învaţă în astfel de proiecte, n-am stat pe gânduri.
Rep.: Care sunt cele mai înalte performanţe pe care le-aţi atins cu elevii pe care îi îndrumaţi?
– Echipele de copii coordonate de mine au obţinut de două ori locul al doilea la nivel mondial în finala Competiţiei internaţionale „Zero Robotics”, organizată de MIT, NASA şi ESA, în 2014 şi anul acesta, în 2017. În 2014 echipa CNI a obţinut locul I la Competiţia Internaţională CanSat, care a fost organizată de Agenţia Spaţială Europeană, iar anul trecut am obţinut premiul al doilea în Competiţia Europeană Iriss Space Robotics, organizată tot de Agenţia Spaţială Europeană. Şi de fiecare dată alţi copii au avut oportunitatea să lucreze în echipe şi să obţină performanţe.
Rep.: Aţi creat un nucleu de elevi care se detaşează de ceilalţi printr-o idee inovativă, o sclipire genială a minţii?
– Pornesc cu începători, dar, cum este normal, de la un an la altul, de la un proiect la altul, valorific experienţa. Echipele sunt foarte diverse şi copiii vin cu toată creativitatea pe care o au ca să realizăm un proiect bun. Şi de fapt lucrăm împreună, învăţăm împreună. Este în primul rând o provocare pentru mine, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care nu le fac cu ei la clasă, foarte multe lucruri care nu au neapărat legătură cu fizica. Iar ei continuă să mă surprindă plăcut.
Rep.: Aţi reuşit să schimbaţi destine, să-i „molipsiţi” pe elevii dumneavoastră de setea de cunoaştere, de dragostea pentru ştiinţă?
– Să ştiţi că, după câţiva ani de la încheierea perioadei în care participam împreună la competiţii, unii dintre elevi mi-au spus că drumul ales în carieră se datorează acestor competiţii care şi-au pus amprenta foarte puternic asupra lor. Însă… nu toţi, şi am simţit, nu o dată, aşa, uneori frustrare, alteori dezamăgire că nu-şi dau seama de ce pot face cu ceea ce ştiu şi ar putea valorifica.
Rep.: Dar ce „zid” poate să se ridice atât de sus în calea cuiva care a „prins aripi”?
– M-am gândit că lipsa de suport material din partea familiei îi împiedică, uneori, pe acei elevi excepţionali să se realizeze. Ei trebuie să găsească un echilibru. Îşi pot propune să facă lucruri mari, dar dacă sunt opriţi de partea aceasta, financiară, nu reuşesc. Şi îşi pun singuri limite, nu îşi pot da seama ce lucruri pot face.
Rep.: Şi ce lucruri pot face? Cât de folositoare sunt cunoştinţele aparent fără rost în viaţa de zi cu zi?
– Spre exemplu am avut un elev foarte bun, cu care am câştigat competiţia CanSat şi care studiază acum horticultura. Pentru mine a fost un şoc, pentru că nu am văzut iniţial legătura între ceea ce am făcut noi şi ceea ce studiază acum. Dar pur şi simplu acum îmi dau seama de ceva foarte important: cu cât ştii să faci mai multe lucruri diferit faţă de obişnuit, cu atât eşti mai puternic. Şi cu cât poţi relaţiona mai mult cu cunoştinţele pe care le ai, să faci legături, cu atât mai mult ieşi în evidenţă. Şi copilul trebuie lăsat să viseze.
Rep.: Dar dumneavoastră la ce aţi visat şi nu aţi putut ajunge?
– Am destule proiecte care nu s-au concretizat, multe lucruri pe care aş vrea să le fac în continuare. Sunt supărată, evident, dacă nu-mi ies planurile, dar apoi mă gândesc şi-o iau de la început. Nu aş vrea să mă opresc din căutarea asta a mea, de a face lucruri noi cu copiii. Şi dacă iniţial îmi imaginam că vreau să fiu cercetător şi că a fi cercetător înseamnă neapărat a sta într-un laborator, acum îmi dau seama că – şi poate sunt lipsită de modestie – simt că fac cercetare cu copiii. În primul rând fac eu propria mea cercetare, în domeniul acesta, educaţional, despre cum să lucrez cu copiii şi ce modalităţi să găsesc ca să le insuflu pasiunea pentru cunoaştere, să dorească să înveţe, să-şi explice ce este în jurul lor, să nu stea pasivi, să vrea să schimbe lucruri.
Rep.: Este fizica o alegere de perspectivă?
– Eu mă gândesc aşa: că toate materiile sunt legate între ele şi oricine alege să înţeleagă mai bine fizica va avea un atu care îl va diferenţia de ceilalţi, la un moment dat. Dacă eşti capabil să alegi din ceea ce înveţi la şcoală şi să faci mereu conexiuni noi, dacă poţi să foloseşti ce ştii acolo unde te interesează, unde eşti pasionat, devii mai puternic.
A consemnat Geanina NICORESCU