Învăţământul sanitar, între teorie, practică şi defazaje cronice (I)
Se spune adesea că una dintre problemele importante ale învăţământului de la noi pare să fie pierderea legăturii cu piaţa muncii şi cu noile realităţi cultural-tehnologice, iar aducerea la zi a cunoştinţelor şi abordărilor se lasă prea mult aşteptată la aproape toate disciplinele.
Este şi cazul învăţământului sanitar postliceal, care pregăteşte asistenţi medicali. Astfel, există între acest domeniu al învăţământului şi practica îngrijirilor nursing din spitale câteva puncte de nepotrivire care fac, în opinia mea, ca lucrurile să nu evolueze mai deloc, să rămână ca acum treizeci de ani, ceea ce se repercutează negativ asupra calităţii îngrijirilor şi, indirect, asupra satisfacţiei pacienţilor cu privire la îngrijiri.
În primul rând, o parte importantă a conţinuturilor care încă se predau la şcoală, fie şi aşa rămasă în urmă, nu se utilizează în practica din spital. Greoaiele planuri de îngrijire la care trudesc de decenii – şi fără spor, aş zice – deopotrivă elevi şi profesori prin învârtirea în gol a roţii celor 14 „nevoi” ale pacientului, pe un model preluat din psihologia nevoilor, nu se regăsesc nicicum în îngrijirile din secţiile de spital, asistentele şi asistenţii urmând doar rutina profesională şi foarte mult indicaţiile şi dispoziţiile medicilor.
Fapt este că nici dacă s-ar începe acum aplicarea acestui model, cum pare că se încearcă de ceva vreme pe seama recentei obligativităţi a spitalelor de a include o foaie de îngrijiri pe care să o folosească asistenţii medicali, în acord cu standardele de acreditare impuse de normele europene, tot nu ar fi bine. De ce? Pur şi simplu pentru că acest model al „nevoilor” este deja depăşit chiar şi în Vest. Nu îl regăseşti, de exemplu, în „Lippincot Manual of Nursing Practice”, considerat un fel de biblie a asistenţilor medicali.
Care ar fi soluţia? Ei bine, modelul care ar creşte profesionalismul, ar conferi mai multă autonomie profesională asistentelor şi asistenţilor medicali şi ar fi şi în acord şi cu standardele internaţionale este cel al îngrijirilor nursing „evidence-based” (îngrijiri bazate pe dovezi), îngrijiri care au ca elemente principale diagnosticele nursing. Este un model propus de NANDA-I (North American Nursing Diagnosis Organisation – International), organizaţia care a taxonomizat şi standardizat problemele, obiectivele şi intervenţiile nursing din cadrul planurilor de îngrijire.
Amuzant şi trist totodată este că deşi noul curriculum specific l-a inclus de vreo doi ani, el încă nu este predat de toţi profesorii din aceste şcoli şi – se înţelege – nici implementat în spitale.
Suntem, aşadar, iarăşi defazaţi, de această dată nu în chestiunea punerii teoriei în practică, ci în conectarea practicii didactice la cerinţele curriculare, ceea ce duce, de fapt, la acelaşi rezultat.
Am scris aici pe acest subiect fiind implicat, ca profesor de nursing, în implementarea în România a modelului de îngrijiri NANDA-I prin publicarea la Editura Cartea Medicală a lucrării „Teoria şi practica nursing”, care a primit avizul M.E.N. pentru utilizare la clasă în 2018 şi din care au apărut până acum patru volume.
Deşi noua abordare a început să aibă ecou real în mediile profesionale din ţară şi foarte multe şcoli şi chiar unele facultăţi de profil o recomandă şi o folosesc efectiv în procesul de învăţământ, încă mai există o rezistenţă puternică la conectarea atât de necesară la reperele internaţionale. Paradoxal, o parte din această rezistenţă vine chiar din partea organizaţiei profesionale a asistenţilor medicali. Despre aceasta însă, într-un articol viitor.
Prof. psih. Vasile BAGHIU