• Interviu cu profesoara Ecaterina Ursu
Scurtă notă biografică
Născută aici, în satul Paşcani, raionul Hânceşti, la mijloc de septembrie. În satul meu natal îmi desfăşor activitatea didactică din anul 1984, după absolvirea facultăţii de filologie de la Universitatea de Stat din Moldova.
Din 1996 am devenit director al acestei instituţii publice cu statut de gimnaziu; managerul acesteia până în prezent, îmbinând cred eu, eficient, procesul de predare al disciplinei şcolare cu cel de diriguire a activităţii educaţionale a întregii instituţii. Din acelaşi an, 1984, am înfiinţat ansamblul folcloric „Pe-un picior de plai” care a devenit ulterior laureat al mai multor festivaluri de dans şi cântec autentic. Deţinătorul titlului de colectiv-model din 1987, cu un palmares destul de impunător: 14 trofee; 12 Diplome de excelenţă, Diplome de gradul Unu – 24; Premii Mari -17.
Prin activitatea lor, membrii ansamblului împreună cu conducătorul artistic, au scos din anonimat multe dansuri şi cântece autentice, culese de la vatră, devenind astfel promotori fideli ai culturii tradiţionale de la baştină.
Deţinătoare a gradului didactic II la limba şi literatura română şi al gradului managerial II. (Ecaterina Ursu)
– Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al anilor petrecuţi la catedră, ce notă i-aţi acorda profesoarei Ecaterina Ursu?
– Cred, o notă de 8. Şi nu că aş fi un profesor mediocru. Nu! e altceva: niciodată nu sunt satisfăcută de rezultatele obţinute de la elevi la probrele de evaluare. Şi atunci … e şi firesc să mă „aşez” în limitele notei indicate.
– Apropo de nota pe care v-o acordaţi, cât de importante sunt pentru dvs. calificativele pe care vi le atribuie elevii? Aveţi o poreclă?
– Foarte importante sunt pentru mine calificativele. Admit că nu coincid totdeauna cu autocalificativele mele. E şi firesc! Elevul uneori te apreciază de la înălţimea propriilor capacităţi sau competenţe. Trăiesc cu sentimentul că tind să-mi fac lucrul cât mai bine, cu responsabilitate. În ceea ce priveşte porecla? Nu! Nu am niciuna. Cel puţin – nu am auzit niciodată că aş avea-o!
– Sunteţi o persoană emotivă? S-a întâmplat să aveţi de suferit consecinţe grave ale emoţiilor dvs.?
– Da, sunt o persoană emotivă! Emotivă, însă, până la gradaţia de la care să nu sufăr consecinţele grave acestei stări ale mele.
– Ce v-a determinat să alegeţi şcoala? Tradiţie, vocaţie sau întâmplare?
– Cred, vocaţia. Sunt un om al Cărţii, al Intelectului. Respect oamenii deştepţi. Toată viaţa mi-am dorit să învăţ elevii să ştie carte.
– Care credeţi că sunt slăbiciunile fundamentale ale şcolii noastre? Dar punctele ei cele mai tari? Puteţi argumenta aplicat pe specialitatea pe care o predaţi?
– Aş prefera să vorbesc doar despre instituţia pe care am onoarea s-o conduc. Experienţa acumulată pe parcursul timpului ne-a arătat nouă, cadrelor didactice, că o relaţie de susţinere reciprocă şi o atmosferă binevoitoare a factorilor educaţionali favorizează educaţia de calitate şi sprijină formarea şi completarea culturii pedagogice.
Astăzi, şcoala noastră a devenit un mediu adevărat, prietenos copilului. Părinţii au înţeles şi apreciază prestaţia instructiv-educativă a cadrelor didactice, în rezultatul căreia toţi elevii au şanse egale de succes. Datorită acestui parteneriat, în IP GM Paşcani nu se înregistrează cazuri de abandon şcolar de 20 ani; şcolarizarea se menţine tot de atâţia ani la 100 % . Şi principalul: toţi copiii sunt asiguraţi cu hrană. Este un efort comun al echipei manageriale, al APL, al părinţilor.
În concluzie: şcoala produce, formează şi transmite valori, printr-o comunicare sinceră, permanentă cu familia. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, ştiinţifice, artistice: el operează o selecţie, o ierarhizare a acestora.
Comunicarea şi încrederea reciprocă creează şi cimentează bunele relaţii şcoală-familie. Respectiv consider că anume acest parteneriat şcoală-familie este cel care constituie punctul forte al instituţiei noastre.
Punctele slabe ar fi: numărul mic de copii din şcoală, care scade drastic de la an la an (părinţii emigrează cu tot cu copii); bugetul auster cauzat de numărul elevilor (cost standart per-elev).
– Care ar fi primele trei decizii pe care le-aţi lua dacă aţi fi pentru o zi ministrul educaţiei?
– 1) Micşorarea normei didactice de la 18 ore la 16 ore; 2) Conferirea gradului didactic solicitat pentru totdeauna, fără necesitatea de a fi reconfirmat o dată la cinci ani; 3) Revederea formulei de calcul per-elev: aş mări coeficientul de calculare de la 0,83 la 0,95 sau chiar la 1,0.
– Vrând-nevrând, indiferent de timp sau de tipul şcolii, desfăşurarea procesului de învăţământ presupune un anumit tipic, ca să nu zic anumite clişee. Reuşiţi să le biruiţi? Cum vă reîmprospătaţi forţele?
– Percep clişeele ca pe nişte norme. Dar cu norma nu mă lupt. Forţele mi le împrospătez tot prin activitatea din şcoală. Sunt prea ataşată de tot ce înseamnă „şcoală”. Respectiv, ea, şcoala, niciodată nu mă consumă! Ba, dincontra! Mă revigorează.
– Dincolo de cantitatea de informaţie pe care sunteţi obligată să o transmiteţi prin programa şcolară, încercaţi să lucraţi şi asupra caracterului elevilor dvs.? Cu ce rezultate? Sunteţi temută sau iubită?
– În cadrul lecţiilor de limbă şi literatură română (profesez în acest domeniu), încerc să sculptez schiţe trainice de caractere. Le formez caractere şi în cadrul activităţii în ansamblul folcloric „Pe-un picior de plai”, pe care am onoarea să-l conduc din 1984.
Îmi vine greu să alcătuiesc raportul dintre temută şi iubită. Cred că ar fi corect să fie 50% la 50%. Exigenţa şi severitatea, condimentate cu bunăvoinţă şi empatie, sunt percepute de fiecare elev în mod individual.
– În ce relaţie sunteţi cu modelul dvs. de dascăl?
– Într-o relaţie bună, dar care, cu certitudine, merită să fie perfecţionată.
– Cu ce performanţe vă mândriţi, dincolo de activitatea de la catedră?
– Sunt ctitorul ansamblului folcloric din şcoală, înfiinţat în 1984, ansamblul „Pe-un picior de plai”, cu titlul de colectiv-model din 1997! Laureat al multor festivaluri folclorice din ţară şi peste hotare. Geografia evoluărilor: Italia, Vatican (spectacol în faţa Papei!), Cehia, Praga, Ucraina (Cernăuţi), România: Cluj, Piatra-Neamţ, Vaslui, Iaşi, Fălticeni, Bucureşti ş. a.
– Aţi vrea să adăugaţi o întrebare la care aţi fi dorit să răspundeţi?
– Da. Ce înseamnă şcoala pentru Dumneavoastră? Iar răspunsul ar fi unul singur: Şcoala? Unicul sens al vieţii mele!
A întrebat Angelina BEGU;
Foto: Ansamblul „Pe-un picior de plai”, Mănăstirea Neamţ, 27 martie, 2018