Agonia cuvintelor

De când mă ştiu am avut un soi de curiozitate pentru originea cuvintelor, a căror explicaţie rezidă, după cum se ştie, în etimologia lor. Fără să am cunoştinţe de lingvistică, nevoia m-a împins uneori spre preocupări de etimologie, motivate, cel puţin în ultimele decenii, de necesităţi didactice.

Anume, cursul de tectonică pe care-l predam studenţilor din anul III Inginerie geologică era încărcat de un volum mare de termeni specifici disciplinei. Recurgerea la etimologia lor, adică la semnificaţia din limba de origine, făcea, fără îndoială, asimilarea mai uşoară.

Mărturisesc că aceeaşi curiozitate m-a făcut să descopăr, cu timpul, că noi, moldovenii, am avut mari lingvişti, precum Alexandru Philippide (1859-1933), Alexandru Lambrior (1845-1883), iar mai încoace Iorgu Iordan (1888-1986), fost elev al celui dintâi, nume de care se leagă, după cum îmi mai amintesc, lucruri interesante, unele aproape anecdotice.

Alexandru Philippide, academician, a pus bazele lingvisticii la Universitatea ieşeană şi a avut ample studii privind originea şi evoluţia limbii române. Se spune că Garabet Ibrăileanu, pe când era profesor la Universitatea Cuza, a fost admonestat de către Senat pentru faptul că a dat examen cu un student în timpul unei plimbări pe stradă, de la Universitate şi până acasă. Surpriză! Împricinatul nu era altul decât Alexandru Philippide, viitorul lingvist, ajuns, după cum am văzut, până în elita nemuritorilor.

Alexandru Lambrior, nemţean din satul Soci, fost coleg de şcoală cu Calistrat Hogaş şi bun amic cu Vasile Conta şi Eminescu, era lingvistul autorizat al Junimii şi uluia cenaclul, după spusele lui George Panu, luând odată cuvântul raţă şi plimbându-l cu uşurinţă prin toate limbile Pământului. În ce-l priveşte pe Iorgu Iordan, bulgar de origine, născut la Tecuci, reţin din memoriile lui o informaţie care mă duce azi cu gândul la soarta ingrată a dascălului român, anume faptul că în perioada interbelică, spunea el, o catedră universitară echivala cu o moşie.

În anii din urmă, cu ocazia elaborării monografiei comunei Tarcău, problemele în speţă mi-au dat din nou târcoale. M-am confruntat de data aceasta cu chestiuni de toponimie, o ramură a lingvisticii, ca şi etimologia. În plus, am putut constata, ceea ce se ştie, de fapt, că limba română începe să sărăcească şi vocabularul românului să se împuţineze, odată cu dispariţia multor meşteşuguri de tradiţie, cum sunt, industria casnică, plutăritul, butnăritul sau stupăritul, ceea ce ne-a convins că se poate vorbi de o agonie a cuvintelor.

Nu este o noutate că de la o generaţie la alta această sărăcire se accentuează. Din câteva zeci de termeni uzuali în viaţa de fiecare zi din gospodăria rurală, copiii noştri au reuşit să recunoască din punct de vedere semantic doar 20%, în timp ce, pentru nepoţi, aceştia s-au dovedit total necunoscuţi.

Nu ştiu ce mă face să cred, dar generaţia mea, deşi în parte convertită la urbanism, este, se pare, una care mai are încă legături strânse cu obârşia, cu rădăcinile, pentru că încă mai avem un limbaj comun cu satul, cu ai noştri rămaşi acolo. De aceea, în monografia de care am vorbit mai sus am inserat cuvintele care-mi aduc aminte de copilărie şi adolescenţă şi pe care le-am invocat în experimentul amintit. Ele se află în monografie într-un capitol intitulat Toponime şi termeni locali cu circulaţie în restrângere. Am preferat termenul de restrângere, deşi mulţi dintre aceştia se află în anticamera agoniei; spre exemplificare îmi îngădui să reţin cititorul cu o parte dintre ei.

Arcer. Piatră de formă paralelipipedică, prelucrată sau găsită în albiile de râu, folosită pentru ascuţitul coasei; se mai numeşte şi cute; are origine italiană, după acciaro care înseamnă cute pentru brici.

Baracă. Construcţie provizorie din scânduri pentru locuit sau depozitat; din limba italiană în care baracca înseamnă colibă.

Beschie. Termen regional pentru joagăr sau fie- răstrău lat mânuit de două persoane; termenul îl au şi bulgarii, bičkija.

Butnărit. Meşteşug cunoscut şi sub numele de dogărit; se pare că obârşia lui este din latină în care buttis, buttina, înseamnă putină, bute sau butoi.

Căpăcitură. Înveliş subţire de ceară care sigilează mierea din fagure; este o ceară de calitate superioară.

Claie. Grămadă de fân de formă conică, mai mare decât căpiţa în care se conservă nutreţul pentru anotimpul de iarnă. Derivă din slavul klasti – a clădi şi claja – nutreţ.

Cociş. Nume dat cărăuşilor care transportau cu caii sau boi buştenii de la tason la rampa de încărcare. Îşi are originea din maghiară, kocsi – căruţă şi kocsis – cărăuş. Cociorvă. Unealtă de casă cu mâner de lemn folosită la scoaterea din cuptor a jarului şi cenuşei, înainte de a se pune la copt cozonacul sau pâinea; are origine slavă, kocerga însemnând vătrai.

Culişer. Sinonim cu făcăleţul sau melesteul; de origine slavă, din kulišir.

Cerdac. Pridvor, balcon, terasă cu balustradă şi cu acoperişul susţinut de stâlpi; dicţionarele îi dau originea din turceşte – çerdak.

Cioflânc. Lanţ prevăzut cu un cui de fier la capăt care se bate în buşteni, pentru a fi traşi de boi sau cai. Se bănuieşte că-şi are originea în dialectul saşilor, în care schivlenk înseamnă cârlig; probabil că maghiarii l-au luat din limba română – csopling.

Cioplaş. O tăietură în „V” făcută din topor la baza trunchiului de copac cu scopul ca după retezarea cu joagărul acesta să se prăbuşească în direcţia dorită; probabil provine din maghiară – csaplaş.

Ciobacă. O barcă pescărească, primitivă, pentru o singură persoană, scobită dintr-un trunchi de lemn moale, salcie sau plop. Îmi aduc aminte din copilărie că era folosită de unii tărcăuani, înrăiţi în ale pescuitului, şi care aveau adesea de furcă cu pădurarii silvici. Ca origine este de observat că transcrierea seamănă foarte mult cu termenul în maghiară – csobák, sau ucraineană – čiobak.

Colţuni. Termen care se mai foloseşte uneori, local, pentru ciorapii împletiţi din lână; se bănuieşte că îşi are originea în cuvântul grecesc kaltsune; de altfel, şi ciorap provine din turceşte – çorap.

Corhănit. Transportul buştenilor din locul de tăiere de pe versant, din ţapină sau pe uluc până la tason; etimologie necunoscută.

Corlată. O plasă de scânduri în cruce, pusă pe căruţă pentru transportul fânului, paielor sau a strujenilor; originar din maghiară, korlát, însemnând îngrăditură care împrejmuieşte ceva.

Cuţitoaie. O lamă de oţel cu un singur mâner, folosită de potcovari, şi cu două mânere, folosită de dogari şi tâmplari

Draniţă, a drăniţi. Echivalent cu şiţă şi şindrilă, folosite în alte provincii româneşti; îşi are originea în limba slavă, din dranirovka, care înseamnă a acoperi; şindrilă provine din germană, schindel.

Gireadă. Stog, şiră de fân, trifoi, lucernă sau coceni (strujeni); nu i se cunoaşte originea.

Hârleţ. Este o placă de metal, rotundă la un capăt, cu coadă de lemn şi doi umeri laterali pe care se apasă cu talpa piciorului în timul lucrului; utilizat la săpat. Se bănuieşte că vine din slavă, rylǐcǐ, însemnând a râma, a săpa. Unii susţin că este sinonim cu târnăcopul şi cazmaua. În mod sigur, la noi în sat, lopata, hârleţul, târnăcopolul şi sapa sunt lucruri total diferite. Cuvântul cazma ne vine din turceşte şi e folosit, uneori, şi pentru târnăcop.

Hagimă. Ceapă verde provenită din însămânţarea arpagicului; origine din maghiarul haghyma – ceapă.

Haldani. Denumire rară pentru o varietate de cânepă de toamnă, mai înaltă şi mai viguroasă decât cânepa comună şi cultivată pentru sămânţă; etimologie necunoscută. Herodot scrie că tracii foloseau această cânepă ca narcotic: aruncau planta verde peste pietre încinse şi inhalând fumul care le dădea o stare de euforie, cântau şi dansau.

Lătunoaie. Un dulap (scândură groasă şi lată) cu o faţă plană şi una convexă, rezultată din marginea butu- cului tăiat în gater; etimologie necunoscută.

Meliţă. Unealtă primitivă cu care se zdrobeşte cânepa şi inul pentru îndepărtarea părţii lemnoase, pentru a face cânepa fuior; etimologic, provine din limba bulgară, melica. De altfel, există două tipuri: meleţoi, folosit în prima fază, şi meleţuică, pentru operaţia mai fină, înainte de a da cânepa sau inul la ragilă.

Motoaşcă. O legătură făcută dintr-o batistă sau basma, pentru dus lucruri mărunte. Sinonim, se pare, şi cu boccea; din limba ucraineană, motočka.

Naclad. Un butuc mai subţire, folosit ca suport, pe care se aşează cu unul din capete lemnele pe foc; provine din slavă, naklada – a îngrămădi.

Nojiţe. Un fel de şnururi obţinute prin împletirea părului de cal, cu care se leagă opincile din picioare; vine din slavă, noga – picior şi žica – şiret, în final nožica.

Nividit. Trecerea la războiul de ţesut a urzelii prin spată; din slavă, navodka, navoditi, adică a trece, trecere.

Ostie. Este un soi de furculiţă de talie mare, din fier, cu o coadă din lemn nu mai lungă decât a unui hârleţ obişnuit. Se foloseşte ca unealtă de pescuit iarna, la copcă, sezon când peştele are mişcări mai greoaie, cu excepţia păstrăvului care rămâne tot atât de vioi. Pare să provină din limba slavă, оcmpый, în care cuvântul, apropiat ca fonetică, înseamnă ascuţit.

Polog. Iarba cosită şi rămasă în brazde, urmând să fie împrăştiată spre a se usca şi pune în căpiţe; la bulgari polog înseamnă a sta, a zace la pământ.

Prepeleac. Un copac tânăr de brad, fag sau arin la care crăcile se taie scurt; se fixează în pământ, vertical, şi se pune în el fânul verde pentru uscat. Termen comun şi pentru rutenii noştri din Bucovina. Ca etimologie, unii cred că vine din slavă, prepeljakŭ, obiect pe care stau prepeliţele, ceea ce nu pare convingător pentru alţii. E posibil să fie de al nostru, venind, după semnificaţie, din a se prăji, a se perpeli.

Puzderie. Resturile lemnoase de la meliţatul cânepei sau a inului; provine din slavă, în care pozderije înseamnă mulţime, sumedenie, ceea ce este cât se poate de sugestiv.

Prăştini. Crengi verzi, în special de alun, legate două câte două în cruce, aşezate în vârful clăii sau stogului de fân pentru a-l proteja vântul; toate sursele dau termenul de etimologie necunoscută, afară de faptul că praština în slavă înseamnă drojdia rămasă de la zdrobirea strugurilor, ceea ce este altceva.

Putină. Vas din lemn în formă de trunchi de con confecţionat din doage legate în cercuri, folosit pentru brânză, murături sau înăcrit borş; originea ar fi din latină, buttis, buttina.

Sihlă. O pădure tânără, de regulă de conifere, cu desime mare a arborilor şi întunecoasă. Din lipsa luminii solare în partea inferioară, arborii, în special molidul, îşi pierd crengile cu cetină, care rămân numai în vârf. Fenomenul se cheamă elagaj natural şi provine din francezul élaguer, însemnând a tăia. Dicţionarele indică originea termenului din latinescul silva – pădure, trecând apoi la ruteni sub forma sihlja.

Stinghie. O bară de lemn lungă şi îngustă cu rolul de a susţine sau de a întări ceva; se bănuieşte că provine din cuvântul german stengil – tijă.

Ştioalnă. O baltă mocirloasă, un loc mai adânc din cursul unui râu. Unele dicţionare dau termenul echivalent cu bulboană, ceea ce nu ni se pare real pentru că în ultimul caz este vorba de un sector mai adânc dintr-un râu cu vâltoare adică vârtejuri; vezi povestirea lui Sadoveanu, Bulboana lui Vălinaş; totuşi, pentru Ion Creangă ştioalna este, într-adevăr, un loc mai adânc dintr-un râu numai bun de scăldat; transcrierea fonetică a cuvântului, aduce cu štolinja din ucraineană.

Tarhat. Bagaj mult, încărcătură; origine probabilă din maghiară, terhat.

Tochilă, Topilă. Un loc dintr-o baltă, albia unui râu sau o groapă alimentată cu apă în care se pune cânepa sau inul la topit; în sârbo-bulgară sună cam la fel, topilă.

Tărăboanţă. Roabă, termen împrumutat din limba maghiară, de la torbonca cu acelaşi înţeles.

Tason. Punct de concentrare a buştenilor, de unde erau traşi cu cai sau boi spre rampa de încărcare în trucuri. Pare să provină din franceză, limbă în care tas, tasser, înseamnă grămadă, a îngrămădi, ceea ce corespunde întrutotul semnificaţiei consemnate mai sus.

Turişte. Resturi de fân sau coceni rămase de la hrana oilor sau a altor animale; nu i se cunoaşte originea.

Ţapină. Unealtă folosită la manevrarea buştenilor, un fel de pârghie de gradul I. Se bănuieşte că provine din italiană, în care zappa (sapă) a trecut prin filiera germană de zappin. După Mihai Anania, fostul şef al Ocolului Silvic din Tarcău, ţapina a fost adusă aici de către Virgiliu Giacomuzzi, cel care a construit şi canalul de transport al lemnului de la Brateş la gura Tarcăului.

Târnăcop. Bară metalică cu un capăt ascuţit şi unul lat şi cu o coadă de lemn la mijloc; este utilizat la săpatul în pământ dur, la scos bolovani sau mărăcini; dicţionarele indică origine slavă din trŭn – mărăcine şi kopati – a săpa.

Zarzăre. Fructele caisului sălbatic sau săbăticit, pe care mulţi le confundă cu corcoduşele. Caisul adevărat creşte în livezi şi este copac altoit; provine din neogreacă, zérzalon. (N.R.: Preluare după Istorii amalgamate, Editura Constantin Matasă, Piatra – Neamţ.1985 Text prescurtat)

 

Constantin GRASU