La 1 martie 1883, în revista „Convorbiri literare” a apărut povestirea Cinci pâni, de Ion Creangă.
Criticii şi istoricii literari sunt aproape unanim de acord cu aprecierea că Ion Creangă, prin toată structura operei sale, este un scriitor de tip clasic, un moralist, un fin observator al umanităţii sub latură morală, chiar în basme, unde fantastice sunt numai unele peripeţii, eroii, fiinţele supranaturale înseşi întruchipând virtuţi şi vicii omeneşti.
Întâlnim, uneori, în opera marelui humuleştean, manifeste intenţii etice şi pedagogice, mai ales că sunt de notorietate experienţele sale pedagogice din anii maturităţii. Învăţătorul copiilor a adunat în paginile sale mai multe creaţii pe care, din spirit didacticist, le-am aşezat în rândul povestirilor: Poveste (Prostia omenească), Inul şi cămeşa, Acul şi barosul, Pâcală; în aceeaşi categorie am mai putea socoti Povestea unui om leneş (1878) şi Cinci pâni (1883), amândouă fiind publicate în revista „Convorbiri literare”. Deşi nu se ridică la înălţimea capodoperelor lui Creangă, aceste scurte povestiri, scrise pentru copii, „nu sunt mai puţin valoroase în sfera lor” (Al. Piru).
Continuăm demersul nostru de prezentare a universului operei lui Ion Creangă, poposind, de data aceasta, la una dintre cele mai savuroase lecţii de aritmetică, şi anume: povestirea Cinci pâni, în care ni se dă soluţia ingenioasă a unei probleme de aritmetică. Pe scurt, doi ţărani călătoresc împreună pe un drum; unul are în traistă trei pâini, iar celălalt, numai două. Tocmai când se aşezară ei să mănânce, un al treilea, fără merinde, se apropie de dânşii, rugându-i să îl primească şi pe el la masa care tocmai începea lângă fântâna cu apă rece şi sub răchita pletoasă unde se aşezaseră:
„– Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci, mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.”
Aşadar, ospitalitatea şi bunătatea bine cunoscute ale omului de la ţară îi conferă oaspetelui statutul de comesean; drept mulţumită, acesta oferă, din întâmplare, celui care avusese trei pâini, cinci lei, plecând la treburile sale. Deşi primeşte doi lei drept plată pentru cele două pâini pe care le-a avut, acesta se consideră nedreptăţit şi îl duce pe tovarăşul său de drum în faţa judecătorului, care face dreptate într-un mod care îl ruşinează pe nemulţumit:
„– Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşului dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las’ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!”
Povestirea se încheie cu meditaţia ţăranului care a avut trei pâini:
„– Dac-ar fi pretutindeni tot asemene judecători… cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.” Se află, în acest final, atitudinea lui Creangă faţă de apărătorii necinstiţi pe care, ca şi Eminescu, îi detesta; acesta este şi unul din sensurile moralizatoare ale povestirii, alături de ilustrarea proverbului bine cunoscut: „Nemulţumitului i se ia darul”.
În mod obişnuit, eroii lui Creangă se afirmă prin monolog sau dialog; aşadar, personajele sale se caracterizează vorbind. Înţelegem mai bine tehnica dialogului şi din acest fragment:
„– De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecatei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
– Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?
– Da, domnule judecător, două am avut.
– Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?
– Da, domnule judecător, trei a avut.
– Udătură ceva avut-aţi vreunul?
– Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apa răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
– Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
– Aşa este, domnule judecător.
– Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotarât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui ca avuşi două pâni?
– Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
– Dar tovarăşul dumitale, care spui c-a avut trei pâni?
– Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
– Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?
– Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
– Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?
– Trei oameni, domnule judecător.
– Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?
– Câte cinci bucăţi, domnule judecător.
– Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?
– Şese bucăţi, domnule judecător.
– Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?
– Cinci bucăţi, domnule judecător.
– Si câte ţi-au mai rămas de întrecut?
– Numai o bucată, domnule judecător.
– Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?
– Nouă bucăţi, domnule judecător.
– Si câte a mâncat el de toate?
– Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
– Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
– Patru bucăţi, domnule judecător.
– Bun! Ia, acuş avem să ne inţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?
– Taman cinci, domnule judecător.
– Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?
– Adevărat este, domnule judecător”…
Aşadar, o constatare a oricărui cititor al lui Creangă este că are în faţă un anecdotist, preocupat, în primul rând, de a produce veselia, hazul (anecdota este o istorioară, cu sfârşit neaşteptat, comic); din această perspectivă văzute lucrurile, Cinci pâni poate fi considerată astfel.
Punem punct, deocamdată, acestui demers, evidenţiind, o dată în plus, faptul că humuleşteanul nostru şi-a câştigat pe deplin locul în Panteonul literelor româneşti.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI