Stau pe malul Nistrului, într-un amurg care se lasă ca o pânză de doliu. Azi, Eugen Doga a părăsit lumea. Nu cred că a plecat însă. S-a transformat în ecoul care va răsuna veşnic de-a lungul râului nostru, în vălmăşagul de frunze ale plopilor pe care i-a iubit, în orice acord care mai tremură în aerul Basarabiei.
Pădurea lui de Sunete. Doga nu a fost un compozitor. A fost un mag al timpului. Când cânta el, nu mai conta că eram în URSS-ul anilor ’70, în Moldova anilor ’90, sau în lumea haotică de azi. „Gramafonul” ne aducea pe toţi la aceeaşi masă, la aceeaşi jale şi speranţă. „Valsul” său ne făcea să dansăm peste decenii, peste frontiere, peste toate despărţirile. Era oglinda în care ne vedeam toţi mai frumoşi, mai demni, mai noi.
Creatorul de Neuitat. Fiecare dintre noi are un film interior cu coloană sonoră de Doga. Pentru unii e nunta părinţilor dansând pe „Mărie, Mărie”. Pentru alţii e copilăria înfăşurată în „Lăutarii”, sau dorul de casă ascuns în „Doina” sa lacrimogenă. A compus nu doar pentru urechi, ci pentru sufletul moldovenesc – acela care plânge cu un zâmbet pe buze şi cântă când îi e mai greu.
Părintele muzicii noastre de suflet. În vremuri când identitatea noastră era călcată în picioare, Doga a vorbit moldoveneşte prin note. A luat hora, doina, bocetul – şi le-a dat aripi de simfonie. A făcut ca lumea să audă Basarabia nu ca o provincie, ci ca un tărâm al poveştilor şi al melodiilor nemuritoare. Prin el, ne ştiau la Moscova, la Paris, la Tokyo. Şi tot prin el, noi ne ştiam valoroşi.
Moartea? Doar o schimbare de ton. Nu plângeţi pe Maestru, vă rog. Moartea lui e doar o pauză între acorduri. Căci cum ar putea muri cineva a cărui muzică încă îţi face sângele să ţi se învârtă în vene când o auzi? Cum ar putea dispărea cel ce a pus în note bucuria noastră colectivă, dorul, mândria, şi ruga („Doamne, miluieşte!”)?
Ultima îmbrăţişare. Aşa că stau azi lângă Nistru, cu un pahar de vin roşu de pe dealurile Orheiului – băutură lui preferată – şi-i spun: Mulţumim, Unicule. Mulţumim că ne-ai lăsat o moştenire atât de bogată încât nici moartea n-o poate fura. Mulţumim că ne-ai învăţat că frumuseţea e limbaj universal, iar patria – un vals care nu se opreşte niciodată. Te vom cânta pe buze, în suflete, în nepoţi şi strănepoţi, cât va mai curge Nistrul şi cât va mai răsări soarele peste codrii noştri.
Şi-acum, când stelele se aprind deasupra Căuşenilor, închideţi ochii şi ascultaţi… Auziţi?
E acolo. În bătaia inimii Moldovei. În valsul etern al lui Eugen Doga.
8 iunie 2025, Malul Nistrului
Scris de Angela BRAŞOVEANU, poetă şi jurnalistă, Chişinău