(urmare din numărul trecut)
II. Şocul prezentului
Neputînd, aşadar, culpabiliza elevul, oricum în plin proces de structurare mentală, deci nu mai responsabil de propria sa invalidare intelectuală prin concurenţialism decît ar fi în faţa legii de o infracţiune, se cuvine să căutăm un alt vinovat. Sigur, computerul este mai acaparant prin facilitatea şi uriaşa sa ofertanţă decît celelalte forme de educaţie, dar acesta nu intră în directă opoziţie cu educaţia instituţională.
Pînă de curînd, ne plîngeam că educaţia formală este puternic concurată de cea informală şi nonformală, de ponderea scăzută a şcolii, a familiei etc. în educaţie, că grupul social este cel care determină sau chiar hotărăşte axiologia generaţiei. Dar, iată, a scăzut şi ponderea acestuia. Cu timpul, pînă şi atotputernicul grup, ‘gaşca’, ‘pr’etenii’ a decăzut din atotputernicia sa, datorită comodităţii socializării de la domiciliu. Nu hamburgerii sunt principalii vinovaţi pentru obezitatea tinerei generaţii, ci sedentarismul: ziarul, radioul, tv, computerul.
De o vreme începem să conştientizăm că avem de-a face cu un cerc vicios pe punctul de a deveni spirală descendentă: computerul ocupă tot mai mult timpul şi interesul elevului de astăzi; dar refugiul în faţa acestuia, faptul că doar acolo copilul / adolescentul / tînărul găseşte ceva ce-l absoarbe, ce-i oferă maximum de satisfacţie cu minimum de efort este simptomatic pentru respectiva generaţie, inducînd ideea că nu găseşte în altă parte ceea ce doreşte, ceea ce răspunde interesului şi preocupările sale.
Că acest fenomen este îngrijorător pentru viitor, că poate avea un impact negativ major pentru evoluţia speciei, aceasta este deja treaba sociologilor, psihologilor, antropologilor. Profesorii încep să înţeleagă faptul că fuga la computer nu este o cauză, ci un efect. Oricum, refuzul adolescentului contemporan de a accepta structurile educaţionale prestabilite este un fenomen pozitiv, ineluctabil şi indiscutabil.
Este pur şi simplu vorba despre o deplasare a centrului de interes dinspre cultura generală, înţelegînd prin aceasta cititul, vizionarea de spectacole, concerte, forţarea propriilor limite întru dobîndirea cît mai multor competenţe (sau măcar orientări) în cît mai multe domenii. Cultura generală era utilă sau nu în sine, dar:
– asigura o socializare suficientă (cine nu folosea, de pildă, limba în mod corect era – şi mai este încă – marginalizat)
– favoriza dezvoltarea proceselor cerebrale (observaţia, reactivitatea referenţială, raţiunea, logica, memoria)
– răspundea, mai mult sau mai puţin, orizontului de aşteptare consacrat de cîteva secole, cam de la Iluminism încoace, în care a şti cît mai multe însemna a fi un om complet.
Deplasare – încotro? Progresul tehnic marchează un ritm la limita isteriei, care începe să îngrijoreze sociologii. Dovadă – abia acum se încearcă a face oamenii să conştientizeze impactul negativ pe care mentalitatea producţiei iraţionale îl are asupra planetei. Dovadă – livrarea unor obiecte sau servicii, care altădată necesitau uriaşe fabrici (tipărirea cărţilor / ziarelor, prepararea alimentelor, emisiunile audio-vizualului etc. etc.) poate fi făcută astăzi cu uriaşe economii de spaţiu, timp, poluare. Dovadă – unii termeni, abia admişi, cu destulă uşurinţă, ca neologisme, devin arhaisme sau barbarisme: bandă magnetică, dischetă, casetofon.
Educaţia formală, atît de mult discutată, care a prelungit anumite modele din simpla perpetuare a unor axiologii inculcate profesorilor de către profesorii lor, pare a ajunge la un anticlimax utilitar. Dacă o mutaţie a viitorului sau o catastrofă planetară ar transforma omenirea într-o specie daltonistă, schimbînd raportul dintre celulele cu conuri şi cele cu bastonaşe din retină, nu am putea persista întru formarea elevilor sub raportul educaţiei plastice şi să le reproşăm lipsa de sensibilitate pentru culoare.
Spre ce se îndreaptă, atunci, interesul elevilor noştri de azi şi, mai ales, de mîine? În lipsa unui sistem axiologic întărit prin confirmare socială, ceea ce rămîne este plăcerea. Sunt interesaţi de ceea ce îi atrage, de ceea ce le oferă o satisfacţie epidermică, imediată. De aici – atracţia pe care o exercită jocurile digitale, muzica simplistă şi, maximum de implicare intelectuală, filmele şi serialele ieftine. Şcoala nu mai interesează. Iar cei pe care şcoala îi interesează nu mai sunt cîştigătorii vieţii: vor fi devansaţi de cei cu o pregătire sumară şi formală, dar cu „pile”.
Să aibă, atunci, şi şcoala partea sa de vină pentru această îndepărtare a elevului de exigenţele unei educaţii-tip?
Ne aflăm la sfîrşitul – mai potrivit ar fi să spunem în pragul colapsului – societăţii de tip industrial. Accentul pe industrializare a determinat, cum spuneam, supraproducţia, care a deplasat accentul pieţei locurilor de muncă spre sfera serviciilor – inclusiv în domeniul informaţional şi, apoi, al informaticii, şi acesta aflat acum în situaţia de dumping. Pentru susţinerea acestei structuri s-a practicat o politică macro-economică şi financiară păguboasă, care, iată, se sparge în capul nostru. Ce îi aşteaptă pe elevii noştri în viitor? Care va fi piaţa locurilor de muncă? Exact, ce va mai însemna „muncă” în deceniile imediat următoare? Pentru ce să-i pregătim, încotro să-i orientăm, cînd, iată, nu le putem da certitudini nici în privinţa examenelor de sfîrşit de ciclu şcolar? Ce anume să-i învăţăm, spre ce să deplasăm accentul, pentru a avea certitudinea că, dincolo de parcurgerea programei şcolare, cele învăţate la şcoală le vor fi de vreun folos în viaţă?
Părinţii noştri au învăţat la liceu cîte opt ani de latină şi opt de greacă. Am făcut cu toţii în liceu, ba chiar şi la facultate, obiecte a căror relevanţă pentru cariera noastră ulterioară a fost absolut nulă. Ne-au format memoria, gîndirea logică, disciplina muncii, ne-au îmbogăţit procesele mentale. Dar pe noi ne aştepta, aproape cu obligativitate, un loc de muncă. Pe ei ce îi aşteaptă?
Încă din 1970, în copilăria ciberneticii, pe cînd computerul nici nu era recunoscut ca o potenţială alternativă la aproape întreaga suprastructură social-economică, Alvin Toffler nu se sfia să avertizeze:
„Ceea ce trece astăzi drept învăţămînt (…) nu este decît un anacronism dezesperant. (…) Sistemele noastre de învăţămînt nici nu au reuşit încă să se adapteze pe de-a-ntregul la epoca industrială că şi apare, pe neaşteptate, în faţa lor nevoia unei noi revoluţii – revoluţia supraindustrială. (…) Căci vom constata că un învăţămînt cu adevărat supraindustrial nu este posibil decît dacă deplasăm spre viitor concepţia noastră despre timp.” (subl. ns.)
Ne doare inima s-o spunem, dar sistemul nostru de valori, structurat prea mult în descendenţa iluministă a importanţei culturii generale este deja depăşit; ba, s-o spunem deschis, şi pe vremea noastră suferea de un anumit formalism. Recunoaşteţi astăzi că multe ‘analize literare’ le copiaţi din prefeţele volumelor şi că multe rezolvări de probleme le luaţi de la sfîrşit, din paginile cu soluţii? Este adevărat că noi citeam prefeţele şi operele şi că, măcar, încercam să rezolvăm problemele.
Mai are nevoie cetăţeanul viitorului de a pătrunde patetismul poveştii de dragoste dintre Hyperion şi Cătălina sau dintre Allen şi Maitreyi? Mai are nevoie de aprofundarea calculului integral, de studiul civilizaţiilor minoice sau al celor arhaice din Orientul Mijlociu? Îl mai interesează cînd, darămite ce au scris Suetoniu, Shakespeare, Sartre sau Sorescu? Cînd a apărut şi cînd a dispărut Pangeea? Care este numărul lui Avogadro sau binomul lui Newton? Cînd şi de ce au dispărut trilobiţii? Mărturisiţi sincer, dincolo de problemele de specialitatea fiecăruia, pe dumneavoastră vă preocupă aceste informaţii? Sau, cumva, „Actuala programă analitică şi împărţirea ei în compartimente ermetice nu se bazează pe cercetarea aprofundată a necesităţilor umane contemporane.
(continuare în numărul viitor)
Dr. Adriana POPOVICI
Colegiul Tehnic „Gh. Cartianu” Piatra Neamţ