Analizând cele menţionate în numerele anterioare ale revistei, putem constata cu uşurinţă faptul că, nouă, românilor ne lipsesc, în general vorbind, spiritul civic şi adevărata cultură politică, cu consecinţe negative în ceea ce priveşte promovarea elitelor reformatoare. Din păcate sunt promovate jocurile de culise, pentru a apăra interesele partinice ale unui aparat birocratic corupt, în scopuri personale şi de grup. Politizarea a ajuns până acolo încât angajaţii pot fi schimbaţi din locurile lor de muncă printr-un simplu telefon al unui politician, nemulţumit de modul de acţiune corect şi legal al angajatului respectiv, dar care „l-a afectat” sau „l-a deranjat” pe politician, pentru că acea persoană „nu s-a orientat” ori „nu s-a conformat” sarcinilor trasate. Să nu mai amintim de ceea ce s-a întâmplat anul trecut cu alegerile prezidenţiale din ţara noastră şi… apropo, unde şi cum s-a manifestat spiritul civic…
Pe de altă parte, putem afirma că rolul societăţii civile în protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor politice a fost unul crucial în România în perioada de după căderea regimului comunist. Democratizarea societăţii, continuată cu integrarea în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Uniunea Europeană (UE), este de altfel o ilustrare excelentă a importanţei unei astfel de societăţi civile. În special după căderea regimului ceauşist, societatea civilă trebuia să reconstituie măcar o parte din liantul social distrus în timpul comunismului.
Din momentul în care cetăţenii români au devenit cetăţeni europeni, societatea românească a dobândit noi responsabilităţi, a căror îndeplinire ţine şi de calitatea societăţii civile, în special de capacitatea de a mobiliza energiile sociale spre anumite direcţii. Procesul de integrare la nivel european determină societatea civilă să capete un rol mai amplu, cu sarcini mai complexe, care conduc la necesitatea corelării acţiunilor societăţii din diferite state membre. Datorită faptului că pe lângă problemele specifice fiecărui stat există acele probleme care trebuie abordate la nivelul întregii Uniuni Europene, colaborarea organizaţiilor societăţii civile la nivel european devine o condiţie sine qua non pentru menţinerea unei democraţii viguroase, în condiţiile acestei integrări.
Societatea civilă românească, în perioada post aderare a ţării noastre la Uniunea Europeană, şi-a redefinit conţinutul, dezvoltându-şi, treptat, dimensiunile esenţiale, care unesc idealurile oamenilor. Astfel, societatea civilă din România a (re)descoperit rolul grupurilor şi organizaţiilor axate pe voluntariat, necesar unei vieţi asociative, evoluând către definirea unui set de valori asociate progresului, lent, dar permanent. Delimitarea spaţiului schimbării sociale sau arealului societăţii civile ca un spaţiu public, unde instituţii şi organizaţii, grupuri şi indivizi dezbat şi delibereză pentru a permite negocierea interesului comun şi prosperităţii comunităţii reprezintă un proces reluat în spirit democratic şi intensificat în România, în ultimii douăzeci de ani.
Consolidarea parteneriatelor sociale şi economice, la nivel central şi local, trebuie să aibă în vedere respectarea principiului subsidiarităţii, promovat de Uniunea Europeană, potrivit căruia puterea trebuie să fie distribuită, până la cel mai de jos nivel practicabil. În aceste parteneriate, este necesar să fie implicate persoane cu diverse funcţii din instituţiile publice, din mediul de afaceri şi din rândul societăţii civile, sindicate şi organizaţii non-guvernamentale, care să contribuie la o dezvoltare durabilă pe plan central şi local.
Dezvoltarea societăţii civile româneşti rămâne un proces continuu, care a pornit de la explicarea conceptului de tranziţie, trecând prin privatizarea generală, masivă, în timp ce, mass-media a valorificat televiziunile particulare, apariţia şi dezvoltarea Internetului, redimensionând astfel al treilea sector independent legat de o dezvoltare lentă a ONG-urilor. Viteza redusă cu care societatea civilă din România se maturizează are cauze obiective: disfuncţionalitatea sistemului de finanţare al acesteia (dominat de fonduri externe care au o contribuţie oarecum minimală) şi manifestarea tot mai clară a delimitării unei societăţi civile la nivel global (redefinirea unui organism social nou în experienţa umană şi crearea unor oportunităţi fără precedent, axate pe faptul că fiecare individ uman poate să accepte şi să manifeste responsabilitatea pentru un altul asemenea lui, pornind de la principiul reciprocităţii).
Parteneriatul cu societatea civilă şi comunitatea implică o acţiune conjugată, între toate instituţiile publice guvernamentale şi ONG-urile care au atribuţii şi preocupări legale, în domeniul prevenirii şi combaterii faptelor antisociale, abuzurilor, promovării sănătăţii etc.
Implicarea societăţii civile prin implementarea unor parteneriate trebuie să garanteze preeminenţa unei perspective bazate pe toleranţă, dialog şi cooperare şi nu a uneia care se bazează pe excludere, teamă şi neîncredere reciprocă faţă de cetăţenii statului. Totodată, implicarea societăţii civile, trebuie să asigure protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, primele vulnerabile în faţa dezvoltării unor instrumente de control şi coerciţie, care pot fi, în absenţa unei societăţi civile democratice, folosite în mod discriminatoriu şi abuziv.
Având în vedere faptul că societatea civilă modernă descrie un întreg sistem de structuri care permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi de participare la viaţa publică, se structurează prin trei componente: componenta economică, componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului) şi componenta societăţii civile, sectorul fără scop lucrativ, care legitimează sau amendează celelalte două componente.
Diversitatea instituţiilor, vocilor organizaţiilor şi instrumentelor acestora, oferă un concept delimitat şi instabil, care beneficiază de o dinamică de excepţie în universul conceptual holistic al economiilor şi statelor lumii.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA