de Giuseppe MASAVO
Pentru cine nu ştie, Giuseppe Masavo (pseud. literar al lui Giuseppe M. Asăvoaiei) s-a născut la Piatra-Neamţ (16. 03. 1954), este absolvent al Institutului de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti (1978) şi al Universităţii din Bacău (2003). Scriitorul s-a format într-o companie selectă de optzecişti, pe când era student la (1973-1974), în cadrul unui cenaclu alături de Florin Iaru, Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei, Costin Tuchilă, continuând, apoi, la Borşa, într-un cerc al poeţilor Mircea Petean, Ion Zubaşcu, Aurel Pantea, George Stanca. Adăugând consideraţiile de pe coperta a IV-a a cărţii, semnate de Mircea Petean şi Cristian Livescu (ultimul, editor şi director de proiect), putem afirma că avem în faţă o carte ce aparţine unui poet adevărat, care, deşi debutează în pragul senectuţii (după debutul publicistic în revistele studenţeşti clujene), nu este un veleitar.
Dacă citim cele peste o sută cinci zeci de texte, distribuite în trei compartimente ale cărţii (1. – Un joc ce nu se mai termină; 2. – Happy end; 3. – Inodor, incolor, insipid), afirmaţiile noastre deja se confirmă; în plus, putem adăuga câteva constatări făcute pe parcursul lecturii.
De la început, se impune o precizare: literatura pe care o scrie Giuseppe Masavo nu este deloc comodă. Poezia sa pune răbdarea cititorului la încercare, acestuia trebuindu-i o anumită îndemânare în ale lecturii, impunându-i-se să lase deoparte orice prejudecată, orice decriptare, orice racord la alte scrieri, pentru a nu avea ghinionul să nu vadă poezia din textul propus.
Lectura este răsplătită, pe întregul parcurs al cărţii, de imagini surprinzătoare prin frumuseţea construcţiilor, a asociaţiilor, a sugestiilor: în cadenţă / te legi de pământ ştiinţific / după toate regulile / hipertrofiei musculare (Jogging) sau: cât de frumos e zborul unei ciori / mai ales / într-un peisaj de iarnă cu dealuri copaci şi biserică / peste care-a căzut duhul luminii / scânteietoare (Erată. Să prinzi o stea căzătoare). Superbe sunt puţinele texte adresate iubitei: pacea din noi este al cincilea anotimp vine atunci / o vreme când te retragi în cazarmă şi scrii / iubito / zborul unui fluture este marginea lumii / ţi-am mai dăruit şi alte cuvinte / acum trupul tău îmi despică amintirile / şi-l acopăr n-am timp / nu vreau (Lecţie pe tema cum scriem o scrisoare).
Chiar dacă, la lectură, cititorul şcolit va descoperi ecouri din Bacovia (cât de frumos e zborul unei ciori / mai ales / într-un peisaj de iarnă), din textul La moşi al lui Caragiale (măciulii bumbi pentru jocuri / abţibilduri artificii cioburi călăreţi plumbi plute coşuleţe pentru vicii nasturi baterii fluiere) sau adieri chiar din Esenin (…florile dalbe / de colind de vreme cu sănii / şi trec sănii prin tine prin intersecţii…) şi altele, acestea nu ştirbesc cu nimic originalitatea scriitorului nostru.
Poetul este un singuratec, cum s-ar părea la prima vedere (citire). Un singuratec care visează, ar putea spune unii cititori mai puţin obişnuiţi cu poezia modernistă. Este fascinat de miracolul vieţii şi, din intensitatea acestor trăiri, se naşte metafora, poezia autentică, se naşte un imn pentru miracolul vieţii: am căzut bolnav aiuram / doamne oare când îţi voi intra cu de-a-ntregul dincolo de ochi / când se va-ntâmpla lucrul acesta tu unde-ai să te retragi / ca eu să cresc cu încă o unitate (Imagini apocrife). Uneori ia atitudine vehementă, cuvintele atingând pragul invectivei ca în Poemul sfârşitului de toamnă şi începutului de iarnă.
De altfel, poetul este conştient de ceea ce face, e conştient că este poet, că, aşa cum îi spunea profesoara de matematică, nu eşti bun de nimic (Ecuaţie cu şoricei) şi mai ştie că nu este înţeles, deoarece cântă într-o limbă pe care nu o înţelege toată lumea (Balada greierului). Însă, în singurătatea şi în disperarea sa, nu ajunge la gestul extrem: nu n-am să mă-mpuşc în faţa primăriei (Country and western music).
Am putea spune. şi e valabil pentru fiecare dintre muritori, că literatura scrisă de Giuseppe Masavo se naşte, înainte de toate, din confruntarea cu sine: luminăm cu soarele / ca să nu ne speriem să murim care-cumva / de spaima confruntării cu noi înşine (Coborârea în frig).
Poetul şi-a structurat conştient cartea, aşezând la finalul ei un poem în care, după ce îşi exprimă toate îndoielile subsumate unei ziceri neexprimate concret, pe care o ştim din spusele ecleziastului – deşertăciune deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! –, îşi închei cartea în mod optimist: dacă dumnezeu mă aşează într-un punct viaţa să-i sprijin bineînţeles / nu-l întreabă pe prost dacă-i fericit el nu poate decât fericit să / fie, iar dacă aşa-i viaţa un chihlimbar în ciotul căruia se opreşte / tăişul toporului eu de ce n-aş dacă vorbim despre câştig eu de ce n-aş / sângera dacă vorbim despre moarte eu de ce n-aş / mai presus de orice lucru trecător (Ultima Evanghelie).
Concluzionând şi parafrazându-l pe poet, putem afirma că această carte confirmă spusele sale: înaintăm cu greu printr-o urmă / încercând să ne reconstituim anotimpul din puterile noastre / în care am crescut sănătoşi / şi am dat rod frumos în toamnă (Semnătură – şi atât).
Constantin TOMŞA