Volumul Ultimele poeme al lui Radu Gyr (Bucureşti, Editura Vremea, 1994) este alcătuit din trei cicluri (Vioara din pod, Cuprindere şi Pragul de piatră), cuprinzând un număr consistent de poezii (o mică parte dintre ele fiind reluări), lucrări ce nu-şi surprind cititorul care-i cunoaşte lirica. În mod deosebit, se observă absenţa substanţei obsesive din poezia recluziunilor ori a frontului. Pe lângă reveriile dedicate naturii şi cele filosofice (ale naturii umane) ori ale stării epifanice – subiecte ce rulează aleator şi cu încărcări discrete – volumul se identifică mai uşor prin tema retrospectivelor la nivelul de esenţă. Se poate bănui că Gyr a sperat ca, de pildă, un astfel de tom să poată fi publicat, compus fiind dintr-o artă cu miez din care lipseşte orice posibilă conotaţie indezirabilă pentru regim.
Un exemplu de retrospecţie este Această lungă toamnă, în care Gyr nu doar afirmă, ci dovedeşte, deopotrivă, perspectiva artistului apropiat de senectute: Această lungă toamnă gravă/ melancolia să-i pot bea/ a picurat în cupa mea/ şi miere-alături de otravă. Continuă cu patetism sugestiv (poate, prea vizibil; forţa de expresie cumpăneşte asupra unui vers care poate părea vetust, simplificat): Şi gust cu buze-nsângerate/ tristeţea crâncenă din fund (…)// Că nu-i crepuscul să mă-mbete/ cu dulcea sfâşiere-a lui,/ nici rană-n amintire nu-i/ să nu beau azi din ea cu sete.
Spectacolul lumii în care sinele-şi împarte soarta îi ocazionează condiţia unei inocenţe – atribut nelipsit al unei arte pretinzând interogaţie: Când toate-s numai uscăciune,/ de unde-atâtea învieri?/ Cum pot pădurile să sune/ peste ruini, peste căderi? (…)// din moarte pot să urce trepte/ pe care nu le ştim acum? (Când toate-s numai uscăciuni).
Vârsta la care compune îi oferă lui Gyr apanajul chimic al unei valenţe de cuvânt neîntâlnită în vigoarea faptei scrisului/formei/substanţei. Gândul cititorului neînstrăinat de duhovnicie realizează o trimitere (involuntară din partea autorului) la „rugăciunea inimii” – tehnică ascetică prin care persoana trăieşte misticul în absenţa vreunei forme uzuale de exprimare: Şi aceste mâini în uscăciune/ – reci vreascuri dintr-un pom olog – / şi-acum se-adună-n rugăciune,/ dar nu mai ştiu să mă mai rog… (Cântec bătrân).
Efemeritatea vieţii (viaţă – vreun vis al unei fantome…) îi oferă poetului pana potrivită în Moartea eretelui. Într-o permanentă dualitate, versurile urmează sprijinite pe perechi de elemente contradictorii centrate pe oxymoronul cer – subteran. Gyr are versuri de o sugestivitate cinematografică, folosind efecte de lumini şi focalizare metaforică: Căzut din naltele-i rotiri/ în bălării şi-n mătrăgună/ mai poartă încă-n răni furtună/ şi-n ochii morţi, nemărginiri// Şi-acum, flămânde mişunări,/ în gunoiştea unde zace/ curg furnicarele vorace/ să-i sugă hoitul beat de zări. Natura produce o scenă devenită aici un memento relativizant pentru toate lucrurile ce aparţin sferei fenomenale, tranzitorii atât ale construcţiei biologice, cât şi ale întreprinderii de gând şi faptă omeneşti: Din noaptea lumii, din afund,/ au năvălit cotropitoare/ şi-n leşul încă plin de soare/ cu negre forfote pătrund. (…)// Şi cum tot stârvul l-au umplut,/ din ochii uzi de slavă pură/ întreg azurul parcă-l fură/ şi-l cară-n bezna lor, în lut…
Poetul dedică soţiei şi fiicei sale creaţia Dragoste. Cu o versificaţie inedită pentru lirica sa şi cu o fervoare întâlnită într-o declaraţie adolescentină, artistul, enumerând elemente planetare propice exaltării pasionale, exprimă o destinaţie superioară, convergentă acestui trio: mi-aş desface braţele ca nişte aripi,/ ca o mare pajură albă,/ zburând cu voi către stele,/ în nemărginirea mai pură.
„Materia densă, temele varii, imaginile specifice poeziei lui Gyr din tinereţe şi maturitate, reluate şi îmbogăţite, ne permit să o considerăm o apariţie memorabilă, de regăsită forţă interioară, după perioade vitrege existenţial. E aici, în Ultimele poeme, o preţioasă maturitate artistică, o siguranţă a fluxului liric, a rostirilor tâlcuitoare, care ne fac să o considerăm un moment de relansare, nu de epuizare, o cristalizare ideatică şi o revitalizare a inspiraţiei.” (Popescu, Adrian, Lancea frântă. Lirica lui Radu Gyr, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 128)
Cuprindere debutează cu un exemplu de artă poetică. Maestrul consideră versul un instrument al exprimării simţirii pătimaşe. Gama lirică din acest ciclu păstrează aspectul heteroclit (o tehnică diversă, inspiraţii sinusoidale) al ultimelor tomuri sub aspectul formei, temele/orizonturile descrise fiind cele favorite poetului (identitate, cunoaştere, natură, tensiunile eului…). Cuvântul inspirat este menit să servească peisajul pe care viaţa (atât în manifestarea externă individului ori în reflecţii ale persoanei) îl compune într-o manieră în care fiinţa participativă este datoare să se manifeste maximal: Să fiarbă poemul, să strige,/ pe vârfuri de spini şi urzici,/ în geamătul meu ce te frige/ ca un gârbaci, ca un bici. (Ars poetica).
Gyr consideră că poetul nu este doar un hierofant al Euterpei, ci şi un translator-spectator al dimensiunii spirituale invocate: Încrezător în arzătoarea vlagă/ şi-n fulgerele ei nepieritoare,/ visez că din dogoarea mea se-ncheagă/ noi armonii şi linii viitoare…(Arhitectură).
Aflat în miezul bătrâneţii, Gyr îşi cântăreşte opera punând pe un talger al balanţei jumătatea expresiei „Vita brevis”, vrând să spună că nu opera aparţine poetului, ci bardul este definit de propria-i lucrare. Se prilejuieşte, aici, interogaţia dacă nu, oare, Gyr este paradoxal (artizanul – cauza este influenţat de către obiectul artistic – efectul). Actul natural al creaţiei poate fi un răspuns în exemplul că mama şi pruncul sunt, pentru un timp dat, într-o aceeaşi substanţă într-o aceeaşi cuprindere: Din groaza morţii te-am crescut, o, carte,/ mistrie-mi eşti şi târnăcop în moarte (…)//Smulge-mă, carte, morţii şi durerii,/ sporeşte-mă cu trainice imperii,/ şi clipa mea, oloagă şi subţire,/ răzbună-mi-o, făcând-o nemurire! (La o carte).
Greutatea acestui ciclu este dată de starea extatică a cunoaşterii – Gyr nu doar imaginează/compune/traduce, ci trăieşte prin perspectiva fiziologică a vârstei starea creatoare. Arta poetică asumată de către septuagenar atinge concentraţia maximă: În ghimpi de întrebări mă-nţep,/ mă-njunghie câte nu pricep,/ dar parcă şi mai mult mă dor/ câte-nţeleg pre limba lor. (Din scrumul meu). Poetul nu reuşeşte să-şi cuantifice experienţa vieţii într-o ecuaţie care să reitereze satisfacţia comprehensiunii, a descoperirii. „Tainele” sacerdoţiului liric rămân compacte, impenetrabile, confirmând prevenirea blagiană. „Ierusalimul” său rămâne o Fata Morgana pentru un drumeţ extenuat: Eu, lume, sunt imensa ta oglindă (…)// Un vălmăşag de morţi şi de geneze,/ de aurori şi negre prăbuşiri (…)// E-un freamăt vast în marea mea lentilă (…)// Tot ce oglindesc e, poate, doar părere…(Eu, lume, sunt).
Artistul îşi mărturiseşte atingerea limitelor senzitive şi conceptuale. Apropierea de sfârşit îi determină o saţietate banală, o epuizare a fiinţei, din care ultimul lucru care se retrage este cuvântul-meşter. Gyr a trăit ca un poet şi dispare ca un poet; rămâne posterităţii să dea verdictul asupra operei sale: Sunt obosit de ce nu ştiu (…)// sunt obosit de câte-nvăţ (…)// Sunt ostenit de-atâta vis (…)// Sunt ostenit de adevăr. (În cer şi pâclă).
Ciclul Pragul de piatră reprezintă ultima colecţie de poezii din volumul final al poetului. Artistul dezvoltă progresiv temele filosofice şi de retrospecţie sub guvernarea unui presimţit sfârşit biologic.
Poezia titulară are sonoritatea inconfundabilă a celor mai cunoscute (şi simple – în sensul eleganţei) poezii ale sale. Gyr rămâne un exilat atât social-artistic, cât şi unul faţă de liniştea şi mulţumirea atât de necesare existenţei civile, de obşte. Spre deosebire de exilul clasicului tomitan, strigat şi amar precum o furtună pontică, Gyr conştientizează, stoic, propria sa condiţie: Nu pizmuiesc şi nu mă doare/ seninul bucuriei şes./ Din prag, între granit şi soare,/ sorb zarea marelui cules. (Pragul de piatră).
În Ştiu că sunt lut, artistul realizează un exerciţiu de modestie, nu fără a-şi permite o discretă ironie faţă de contemporani. Precum un taumaturg, exersând asupra banalităţii (oazele firescului din mijlocul absurdului concentraţionar să fi dezvoltat un acut simţ al iconomiei?), Gyr reuşeşte potenţarea lirică, elevaţia spirituală: Minunea mea se-ntâmplă, vie/ din mofturi mici şi biete fleacuri…// De nu strâng mările în braţe,/ prin câte-o baltă tot deretic/ şi gheara mea tot stă să-nhaţe/ din orice taină câte-un petic. Versul curge cu naturaleţe şi sugestie populare. Şi dacă-ncălecat pe-o rază/ ea nu mă urcă-n cer, încalte/ de-o şchioapă-n aer tot cutează/ peste coteţe să mă salte.
Condiţia senectuţii conferă fanteziei lirice solemnitatea adevărului. Bătrân fiind, Gyr nu imaginează, ci descrie. Contemplând „Podul Ospitalier” (legătură între două ţărmuri înţelese ca două tărâmuri, două dimensiuni), Gyr se află, median, străbătut de identităţi tranzitorii, duale. Poetul trăieşte experienţa unor interogaţii interzise credinţei ortodoxe: Mi-a mai sunat în somn această mare?/ Şi tu, ţărm trist, foşneai şi mai-nainte,/ În mine, cel din bezne seculare,/ De ce trupul nu-şi aduce-aminte?// Sau, poate, alt om plânsete faleze,/ În alt mileniu, sub aceleaşi stele,/ Iar fruntea lui se scoală să viseze/ în veacul meu şi-n visul frunţii mele…(Pont-Euxin). Conştiinţa subiectului intuieşte varietatea metempsihozei reduse la esenţa perenă a dualului: În paşii mei de astăzi poate altul/ Din evul său în evul meu se-ntoarnă,/ Cum într-un val ce-şi spulberă cobaltul/ Alt val, întors din larguri, se răstoarnă…
Ipoteza transformării infinite este reluată şi în Phoenix, motorul succesiunii avatarurilor fiind dorinţa incandescentă (!) a experienţei: dar ce mare foame de credinţe,/ desfrânată, de nevindecat (…)//Arzi să bei alt cer din aripi frânte/ şi alt zbor din prăbuşirea ta.
Secvenţialitatea cadrelor de manifestare în ipostasuri justificate de binomul experienţă – cunoaştere este prezentă în poezia Din când în când.
Etapele fiinţei alcătuiesc traseul unui aprig drum nedus (segmentele mai multor vieţi). Senzorialul atât de efemer este, totuşi, temei pentru adevăr, pentru obiectiv, pentru mărturie; senzorialul este necesar precum o coajă trebuincioasă miezului – aflările spirituale sunt obţinute numai prin sita nenumăratelor orificii şi dimensiuni oferite de substanţa trupului, trup care intersectează energiile concretului.
Gyr se desparte de cititorii săi printr-o lirică – jurnal de viaţă – instrument de care s-a servit uneori cu emfază, iar alteori cu smerenie. Radu Gyr nu rămâne dator tovarăşilor de periplu artistic şi prin aceasta reuşeşte cu folos să sporească talantul încredinţat: Ca de-o mireasmă stranie mă-mbăt/ de glasul meu rămas în alte ere/ şi prind, o clipă, straşnică putere/ să urc, pieptiş, în ceruri, îndărăt (…)// Atât de dulce-am învăţat să cad/ şi-atât de greu şi rar mă-ntorc în sfere,/ că-n ceruri rădăcina mea mă cere,/ dar rodul meu întreg se coace-n iad.
„O artă a durerii scrisului, unde elanurile vitaliste şi naturiste din volumele tinereţii s-au decantat în strofe apoftegmatice, săpate parcă cu dalta într-o materie rezistentă şi nobilă, într-o marmură perenă. Cu aceste poeme, Radu Gyr îşi edifică şi mai convingător statura de important liric român, scriind, mai ales după eliberarea din detenţie, îndurerate şi cizelate autoportrete.” (Popescu, Adrian, op.cit., p. 134)
Profesor Costin-Mihnea HILOHI