Teoriile psihanalitice
Potrivit teoriei lui Sigmund Freud (1856 – 1939), dezvoltarea umană parcurge o serie de stadii, dintre care primul este stadiul oral, care durează aproximativ un an după naştere. În timpul acestei perioade, Freud consideră că bebeluşul este centrat asupra experienţelor orale, una dintre primele sale surse de plăcere. În majoritatea circumstanţelor, principalul furnizor al acestor plăceri este mama, pentru a-i satisface nevoile copilului de a fi alăptat, de a se alimenta, de a avea un anume confort. Astfel mama devine primul obiect fundamental al dragostei în viaţa copilului. Din acest motiv, Freud priveşte poziţia mamei ca fiind unică, fără asemănare, constant stabilită pentru întreaga viaţă, precum şi cel mai puternic obiect al dragostei, prototipul tuturor relaţiilor de dragoste viitoare.
În stadiile descrise de Erikson (1902-1994), în primul an copilul este implicat în stabilirea încrederii şi din nou mamei îi este atribuit un rol de cheie în această realizare, deoarece ea se poate îngriji de nevoile copilului oferind o sursă de hrană şi confort demnă de încredere. În ambele teorii psihanalitice majore rolul hrănirii este foarte important în reaplicarea ataşamentului. În ambele cazuri, relaţia timpurie cu mama este văzută ca bază pentru progresul ulterior al copilului.
Teoriile învăţării
Teoreticienii învăţării consideră că hrănirea este principalul determinant al ataşamentului. De fapt teoreticienii învăţării recunosc o datorie conceptuală tradiţiei psihanalitice în această privinţă, dar au un context teoretic diferit şi se consideră a fi mai riguroşi în conţinuturile empirice. Ei susţin că multe dintre relaţiile părinte-copil depind mai sigur de experienţele fiecăruia cu alţii decât de forţele instinc- tului.
O teorie revizuită a învăţării asupra ataşamentului a fost dezvoltată de L. Hay. Descrierea a fost inspirată din teoria socială a învăţării şi, în plus, îmbină esenţa descoperirilor privitoare la predispoziţiile biologice ale copiilor de a urma stimulii sociali. Oricum ea adaugă sugestia că formarea relaţiilor dintre mamă şi copil implică activităţi sociale conştiente, intenţionate din partea adultului. Ataşamentul din acest punct de vedere, nu apare pur şi simplu de la sine, natural, ci apare atunci când părinţii, în mod deliberat, îşi învaţă copiii să îi iubească şi să înţeleagă relaţiile interumane. O parte importantă a procesului de dezvoltare a ataşamentului constă în a învăţa unul despre celălalt.
Teoria învăţării a influenţat acest domeniu prin faptul că s-a centrat asupra efectelor pe care le au interacţiunile părinţi-copii.
Teoria etologică
Dacă etologia studiază comportamentul animalelor în mediul lor natural sau în condiţii foarte apropiate de acesta, domeniul acesteia s-a extins şi la moravurile umane. Psihologia modernă nu mai ia în considerare omul izolat ca obiect de studiu, ci îl plasează în mediul său şi ţine seama de toate faptele psihologice din unghiul psihosocial.
Deşi mare parte din studiile psihologilor au în vedere subiecţii non-umani, au fost observate implicaţii evidente pentru studiul oamenilor, care sunt de asemenea produse ale adaptării evoluţioniste. Ca şi celelalte specii, oamenii au nevoie să se asigure că comportamentul lor este organizat, pentru a contribui la supravieţuire şi reproducere.
La o astfel de concluzie a ajuns şi J. Bowlby, la origine psihanalist, care a iniţiat un mare studiu pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii, asupra efectelor separării mamei de copil în copilăria timpurie. El a fost convins că pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului este important să existe o relaţie caldă, intimă şi continuă a acestuia cu mama sa, în care amândoi să găsească satisfacţie şi plăcere.
Observaţiile clinice au indicat că absenţa sau distrugerea relaţiei de ataşament produce o suferinţă severă copilului şi uneori conduce la probleme emoţionale şi comportamentale de durată.
Prof. înv. primar Mihaela Alina ATOMEI,
Şcoala Gimnazială „Vasile Conta”, Ghindăoani