Mă declar a fi un părinte un pic derutat şi îngrijorat de ceea ce se întâmplă cu copilul meu şi, în acelaşi timp, surprins şi nepregătit în a face faţă acestor probleme.
Probabil fiecare părinte de copil în clasa I se confruntă cu un anumit stres şi nu mă aşteptam să fie altfel, însă, vreau să trag nişte semnale de alarmă şi să pun nişte semne de întrebare.
Se greşeşte undeva… poate noi ca părinţi greşim, său poate sistemul de învăţământ are nişte erori pe care noi nu le putem tolera, pentru că ne dorim cu totul altceva pentru copiii noştri.
Vă declar încă de la început faptul că nu acuz pe nimeni ci doar constat o stare de fapt ce îmi aduce îngrijorare şi vă întreb, ca părinte, ce este de făcut? Există o discrepanţă majoră între ceea ce facem pentru că trebuie şi ceea ce avem nevoie noi ca părinţi, dar mai ales de ceea ce au nevoie copiii noştri pentru a deveni oameni. Repet, pentru a deveni oameni.
Lumea în care trăim îşi propune să pregătească individul pentru necesităţile economice şi politice ale societăţii şi economiei de consum de azi şi de mâine, „uitând” ca suntem oameni. Învăţământul românesc priveşte copiii ca pe nişte vase pe care le umple cu informaţii, ignorând faptul ca aceste „vase” de umplut au suflet, gândire, simţire! Se produc roboţi plini de informaţii, care nu ştiu să gândească. Probabil aşa este noua ordine mondială… nu avem nevoie de oameni cu gândire, cu suflet… avem nevoie de roboţi care să execute, să consume, să nu gândească, uşor de manipulat şi condus. Fac aceste remarci fără să fiu molipsită de vreo teorie a conspiraţiei şi să divaghez atât de mult, dar principiile mele despre educaţie sunt poate, diferite.
Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare – Ioan Hristosom.
Nu putem vorbi însă de educaţie fără a vorbi de pedagogie, şcoală, părinte, educator, dascăl. Noi poate suntem său nu satisfăcuţi de creşterea cunoştinţelor noastre, de acumulările de informaţii, dar ce facem cu copiii noştri? Îi învăţăm să memoreze o înşiruire de date şi să asimileze o sumedenie de amănunte foarte variate minţindu-ne că ne facem datoria de a-i învaţă, dar mă întreb, oare îi învăţăm să trăiască într-un viitor pe care nici noi nu îl cunoaştem? Nimeni nu poate să spună cum va fi societatea viitorului dar prezentul capitalism sălbatic plin de neimplicare, corupţie, birocraţie, lene, fraudă şi materialism sub toate formele în care trăim noi şi copiii noştri, distruge mintea, corpul, sufletul acestor copii. Epoca aceasta contemporană are ca ideal educaţional EXPERTUL. Expertul în toate şi de fapt în NIMIC. Nu vreau să afirm aici că expertul nu este necesar lumii moderne, ci doar vreau să atrag atenţia că educaţia şi şcoala sunt gândite astfel încât finalitatea să fie expertul acesta într-un nimic excepţional de bine poleit.
Oare toţi copiii aceştia au nevoie să parcurgă etapele formării unui expert începând cu clasa I? De ce nu mai târziu, când au stabilizate în creier idealurile, gândirea individuală? De ce trebuie să le închidem mintea şi sufletul? Sub toate formele!
Acest sistem de educaţie are faţa spre trecut şi spatele spre viitor pentru că educaţia este înlocuită cu instrucţia, achiziţia de informaţii, moartea culturii.
Predarea şi educarea copilului trebuie să se adreseze profunzimilor sufletului, acelor forţe şi sentimente care există în temelia lor genetică. Dacă în predare şi educare te adresezi unui copil ca unui adult, atunci te adresezi unor structuri care de fapt nu există şi pe care ar trebui să le dezvoltăm prin educaţie şi învăţare.
În toţi cei 12 ani de şcoală se studiază tot ceea ce trebuie să aibă la bază un expert, un specialist, dar nu toţi devin experţi iar rezultatul acestui tip de învăţământ îl vedem în jurul nostru, în oameni ce deţin cultură generală dar sunt apatici, centraţi pe critică, vigilenţi, formali, superficiali, cu prejudecăţi, cu o cultură devalidată a valorilor umane şi tradiţionale.
În loc să devină nişte indivizi liberi, deschişi, morali, cu o gândire vie, motivaţi, activi, creativi, care să poată face faţă oricărei schimbări găsind soluţii morale, adecvate, copiii noştri devin nişte roboţi plini de informaţii.
Încă de la începutul anului şcolar am sesizat unele aspecte legate de timiditate excesiva, refuz de a merge la şcoală, reacţii psihosomatice (voma, febra), tristeţe, apatie, incapacitate de concentrare a atenţiei, dificultăţi în ceea ce priveşte acumularea de informaţii. Am bănuit că sunt doar nişte etape, nişte probleme care, cu timpul, vor găsi rezolvare deoarece se face trecerea de la grădiniţă la şcoală şi sunt nişte reacţii naturale. Însă, spre surprinderea mea, ulterior au început alte probleme de genul… copilul răspunde greşit la şcoală deşi el ştie, nu se descurcă la teme, acestea uneori având o durata de 5 sau 6 ore, am observat de asemenea o agitaţie continuă şi o nervozitate crescută, hipersensibilitate şi un grad de concentrare limitat. Temele şi cursurile de la şcoală au devenit neinteresante, copilul meu manifestând chiar apatie pentru tot ceea ce ţine de învăţătură.
Toate aceste lucruri mă surprind deoarece în cei patru ani de Grădiniţă şi clasă zero, aceste probleme nu au apărut şi nici nu mi-au fost semnalate de vreun cadru didactic. Răspunsurile la aceste întrebări au venit ca un verdict dat de doamna învăţătoare, de genul, e alintat, răsfăţat, carenţe în educaţia parentală.
Eu ca părinte, am pornit în clasă I cu răbdare, emoţie, bucurie, am încercat să aduc un echilibru emoţional copilului pentru a înţelege importanţa învăţării şi a şcolii în viaţa lui. Pot spune că am respectat toate regulile de disciplină, pregătire pentru şcoală, rezolvarea temelor, am respectat toate cerinţele şi regulile doamnei învăţătoare. Am plecat de la premisa că un învăţător sau profesor doreşte să dezvolte copiilor cu care lucrează, abilităţi de viaţă care să le asigure acestora o funcţionare echilibrată şi eficienţa în societate, pe lângă educaţia părinţilor. De asemenea, am luat în considerare schimbările continue care apar în mediul social şi diferenţele individuale între copii şi faptul că acestea fac munca unui învăţător mai grea, mai provocatoare şi solicitantă în acelaşi timp, cu atât mai mult cu cât generaţiile de elevi sunt din ce în ce mai diferite, intelectul, educaţia şi gândirea făcând salturi uriaşe de la un an la altul.
Am avut poate, falsa impresie că actul predării în şcoală îmbină armonios gândirea analitică şi sintetică, intelectul obiectiv de lucru consecvent, prin intermediul simţirii artistice şi morale. Am trăit cu impresia că învăţătorul priveşte fiecare elev ca pe un individ care are GÂNDIRE, SIMŢIRE şi VOINŢĂ şi am sperat că pedagogia aplicată va avea forme de învăţare specifice ritmului personal al copiilor din aceasta generaţie.
În teorie am pornit bine,… şi am ajuns practic pe un drum al disperării. Am ajuns să mă întreb zi de zi ce se întâmplă. Ce se întâmpla cu mine, cu copilul meu, de ce tainele învăţării, atât de frumoase, încep să devină o tortură atât pentru copil cât şi pentru mine, ca părinte.
Am ajuns să mă învinovăţesc pentru că nu am ştiut să sădesc o sămânţă de responsabilitate în copilul meu, pentru că nu l-am educat poate, corespunzător, am început să îl acuz, să impun restricţii, să îl condamn, să îl judec, iar el nu a avut alt mijloc de apărare decât să se interiorizeze. La şcoală teamă, restricţii, acasă la fel.
Undeva s-a produs o ruptură spre drumul către învăţătură, şi nici măcar nu a început acest drum.
Însă, într-o zi, am realizat faptul că toţi judecăm, suntem nişte judecători excelenţi, ne pricepem să dăm vina pe toţi, pe toate, pe copii mai ales, că nu vor, că nu pot, că nu conştientizează… căutăm o cauză şi un vinovat. Însă de ce judecăm un individ, în speţă copilul nostru, care nu se poate apăra? Le închidem gura, mintea, sufletul pentru că ştim noi mai bine, pentru că suntem Adulţi?
Ne distrugem sistematic aceşti copii, le distrugem personalitatea şi gândirea, le închidem gura şi mintea, nu îi ascultăm pentru că sunt alintaţi şi exagerează?
Învăţarea, ca act educaţional se face prin disciplină, sunt întrutotul de acord! Dar am o completare… o disciplină venită din RESPECT, nu una venită din FRICĂ! O disciplină venită şi construită pe stimă, cinste, consideraţie, nu una clădită pe nelinişte, stres, teama de a vorbi său de un pericol fizic.
Vă propun să judecăţi dumneavoastră ceea ce am avut de spus.
Vă mulţumesc!
Un părinte al cărui copil este înscris în clasa I, Şcoala Generală numărul 3, Piatra – Neamţ