REFORMĂ! REFORMĂ?
Începem un nou an şcolar. Între Scilla administrativă şi Charibda politică, ne-ar trebui un Ulisse ministru şi un Zeus preşedinte de ţară, spre a rezolva enormele probleme de fond ale educaţiei generale a populaţiei şi, mai ales, ale Şcolii. Dar nu-i avem, şi această realitate gravă ne taie cu răceală marile speranţe, între care şi speranţa de autentică reformă în educaţie şi în Şcoală.
Reformă! Nu există un cuvânt mai scump teoreticienilor reali sau inventaţi, ai Şcolii Universale de totdeauna.
Ajungând la vârsta marilor întrebări decisive, am crezut că această nestinsă patimă seculară, Reforma este un semn al gândirii superioare şi progresiste, o dovadă a nemulţumirii creatoare permanente faţă cu capacităţile limitate ale didacticii clasice, un etern impuls către mai bine.
Fără nici o îndoială, de-a lungul vremii, au existat mari reformatori, în ciocnire cu stâlpii permanenţi ai conservatorismului năvleg. Unii dintre ei, ca Rousseau, Pestalozzi sau Montessori, au avut şansa să învingă, împingând Şcoala, instituţia cea mai complicată a statului, către modele şi mijloace tot mai productive.
Dar nu despre aceşti temerari învingători este vorba în rândurile ce urmează.
Intenţionez să prezint pe scurt, cu distanţarea cuvenită, ravagiile de la Liceul „Petru Rareş”, făcute prin aplicarea aventurii sovietizante sub numele de „Reforma învăţământului din anul 1948”.
Încercând să cunosc mai în amănunt şi să înţeleg mai bine întreaga istorie, destul de complicată, a Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ (Acum Colegiu Naţional) şi rememorând etapa zbuciumată trăită de generaţia mea între zidurile Liceului Alb, cum ne place să-l numim, am revăzut cu ochi critic cumulul de reforme din anii 1945-1960, când şcoala naţională românească, organizată de la începuturi după modele performante, franceze, era împănată violent cu un set de schimbări preluate din practica şcolii sovietice.
Unicul fapt pozitiv, remarcabil, al acestor schimbări a fost generalizarea rapidă a învăţământului obligatoriu şi gratuit de şapte ani, cuprinzând cursul primar şi cel gimnazial.
Sintetizând reformele şi pseudoreformele din învăţământul nostru primar şi secundar, de la celebra lege a lui Cuza, din anul 1864, şi până la schimbările de după al doilea război mondial, hotarul fiind anul 1945, constatăm că se statornicise de mai multe decenii, în anii României Mari, cu bune rezultate, următorul tablou:
Învăţământul preuniversitar cuprindea, în linii mari, învăţământul preşcolar, slab dezvoltat (grădiniţele de copii), învăţământul primar (de 3-5 ani, stabilizat în final la 4 ani) şi învăţământul secundar (de 6-8 ani), scindat în două trepte: gimnaziul (de 4 ani) şi liceul, care cuprindea în mod obligatoriu şi gimnaziul, (de 6-8 ani).
Cele mai multe schimbări cu titlul de reformă, până în anul 1945, s-au raportat mai ales la mărirea sau micşorarea numărului de ani de studiu în şcoala primară şi în cea secundară, ansamblul funcţionând ca un uriaş burduf de armonică, mânuit de miniştri excelenţi (Spiru Haret) sau de nepricepuţi.
În acest ansamblu mişcător, Liceul „Petru Rareş” îşi statornicise structura generală (Puţin pentru istorie, mult pentru armonica pomenită mai sus.) la simpla organizare de şapte-opt ani, în două trepte, cu două secţii în ultimii doi ani de studii (clasele a şaptea şi a opta): secţia „reală” şi secţia „modernă”.
După examenul de admitere în liceu, urmau: „cursul inferior” (gimnazial), cu clasele I-IV –, încheiat prin Examenul de Capacitate, şi „cursul superior” (liceal), cu clasele V-VIII – după care venea sita Bacalaureatului.
Generaţia mea, alcătuită din elevii admişi în clasa întâi, unii prin concurs, alţii fără, în doi ani postbelici, 1944 şi 1945, a fost permanent fericită cu un număr record de „reforme”.
Dacă, până în 1944, schema era cea detaliată mai sus, în 1945, după ce unii dintre noi depăşiseră deja cu succes examenul de admitere, prin care au fost selecţionaţi la „Rareş” componenţii unei singure clase întâi, şocul sovietizării învăţământului a dăruit liceului nostru noul tip de gimnaziu, „gimnaziul unic”, de trei ani, fără examen de admitere, care a urcat numărul de clase întâi la trei: A, B şi C.
Prin urmare, între anii 1944 şi 1948, la „Rareş”, ca în toate liceele româneşti, au funcţionat în paralel două tipuri de gimnaziu, unul de patru, altul de trei ani, cumulând un număr record de elevi pentru vremea aceea, circa 150-160 în cazul nostru, într-o serie din „cursul inferior”.
A doua reformă ne-a ajuns din urmă în anul 1948, ca de obicei, prin surpriză totală. În acel an fatidic pentru societatea românească, o nouă lege a învăţământului (de fapt un decret), a generalizat şcoala obligatorie de 7 (şapte) ani – copiind „semiletca” rusească. Nu era chiar rău. Dar liceul a rămas orfan de clasele gimnaziale, aşa că eu, împreună cu colegii mei, odată trecuţi prin porţile înguste ale examenului de capacitate, ne-am trezit, venind din clasele a treia şi a patra, gimnaziale, aruncaţi direct în clasa a opta, prima din noul tip de liceu, copiat după modelul „desiatiletka”.
Mă veţi întreba dacă, dincolo de jocul de-a burduful de armonică, s-a schimbat ceva în sensul de reformă. Păi da, sigur! S-au introdus: constituţia, limba rusă, geografia URSS şi istoria URSS; şi s-au scos din programele de învăţământ: limba latină, religia, istoria filosofiei, logica, psihologia etc., obiecte „duşmănoase şi agnostice”.
Vorba Poetului: „Bucuroşi le-om duce toate …”
… şi le-am dus, cu dinţii strânşi, trecând prin anii de foamete şi teroare, cu colegi şi profesori aruncaţi în temniţele dejiste, cu părinţii ţărani jefuiţi de pământul lor şi trimişi în turmă pe moşiile statului, cu cartelele pentru alimente şi de îmbrăcăminte, toate fiind „raţionalizate” până la mijlocul deceniului următor, când a izbucnit revoluţia din Ungaria…
… Şi au mai trecut doi ani, clasele a opta şi a noua, echivalente cu a noua şi a zecea de azi. Urmau alţi doi ani de muncă, clasele a zecea şi a unsprezecea, până la mult râvnitul bacalaureat.
Numai că „Reforma” pândea după uşă. Patria avea nevoie urgentă de noi intelectuali în locul celor care putrezeau în puşcării sau săpau cu târnăcopul ucigaşul canal Dunărea – Marea Neagră. Iar efectul imediat al acestei nevoi de „cadre” noi s-a produs fără de întârziere, printr-un ordin surprinzător al Ministerului Educaţiei.
Simplu. În toamna anului 1950, dintr-un condei, s-au selecţionat cei mai merituoşi elevi din clasa a zecea de la toate liceele teoretice (între ei, ca prin minune, chiar şi unii care proveneau din păturile sociale damnate), şi cu aceştia s-au constituit „clase speciale”, care, în paralel cu clasa a zecea, penultima pe vreme aceea, aveau menirea să străbată, în cursul după amiezilor şi al vacanţelor, materiile prevăzute pentru ultima clasă de …
… A! nu! nu de liceu, ci de „şcoală medie”, căci aşa se chema, rusificată, ilustra noastră instituţie: nu mai era Liceul „Petru Rareş” – ci devenise „Şcoala Medie de Băieţi nr. 1” din Piatra-Neamţ.
Uite că am trăit-o şi pe asta! Totuşi, spre a uşura munca celor din clasele „speciale”, ni s-au scos din orar câteva obiecte, s-au redus cunoştinţele la altele şi, volens-nolens, ne-am trezit, la început de august 1951, gata să ne prezentăm, nă! nă! nă! nu la bacalaureat, ci la „Examenul de Maturitate” (Maturi la 16-17 ani?!?), care consta în probe scrise la română şi matematică şi un „oral lung” la şapte obiecte (română, matematică, istorie, geografie, biologie, fizică, constituţie) toate adunate grămadă, în trei zile, şi noi pasaţi de la un profesor la altul, în faţa unei comisii compacte şi deosebit de exigente.
Dacă toată această aventură brambura se poate încadra în ideea de reformă, ei bine! înseamnă că generaţia liceenilor din anii 1944 -1951, între care ne-am numărat şi noi, cei de la „Rareş”, a avut parte de un record împins aproape de absurdul absolut al reformelor abracadabrante: în loc de tradiţionalii opt ani, am „rezolvat” gimnaziul şi liceul în doar şase, realizând cu succes „desiatiletka” românească, valabilă mulţi ani şcolari, până le-a venit celor de sus mintea la cap, foarte greu, şi ne-am întors la cei opt ani din istorie.
Mult timp am crezut cu tărie că mai rău nu se poate …
Am greşit. Capacitatea de a inventa absurdul, şi în regimul comunist, şi după, la Ministerul Educaţiei, condus uneori de frânghierii chiulangii la examenul românesc de bacalaureat, a rămas infinită!
Mihai-Emilian MANCAŞ