Pe domnul Covali l-am cunoscut cu adevărat după repartiţia mea la Teatrul Tineretului. Fiind pietrean şi frecventând teatrul ca spectator şi admirator al unei trupe de excepţie, l-am întâlnit de câteva ori, dar fără a depăşi pragul de „bună ziua”. La vremea aceea nici nu înţelegeam prea mult importanţa muncii pe care o desfăşura. Interesul meu era absorbit de miracolul care se petrecea pe scenă şi de slujitorii săi vizibili. A venit şi momentul repartiţiei. La vremea aceea directorii de teatru participau la seria de spectacole prezentate special de absolvenţi pentru ei şi aveau posibilitatea să aleagă actorii de care aveau nevoie. Aveau dreptul si studenţii cu medii mari să aleagă în funcţie de preferinţe. De obicei înţelegerile în privinţa repartiţiei se făceau dinainte şi foarte rar apăreau neînţelegeri. Eu am reprezentat o asemenea neînţelegere. Teatrul Tineretului avea două locuri, un băiat şi o fată, iar domnul Covali dorea mult prezenţa Ioanei Pavelescu în trupă. Avea toate motivele să facă o asemenea alegere, Ioana fiind una dintre speranţele generaţiei noastre. Locul băiatului fusese negociat pentru prietenul Ioanei, coleg cu noi. Este adevărat că am luat hotărârea de a mă reîntoarce la Piatra în ultima clipă. Şi, fără să am cunoştinţă de înţelegerea stabilită, am ales Teatrul Tineretului având avantajul unei medii mari. Decizia a încurcat planurile teatrului şi l-a nemulţumit pe domnul Covali. Până la urmă totul s-a rezolvat, teatrul oferind un loc suplimentar. Deci, relaţia mea cu directorul teatrului nu a debutat chiar sub cele mai bune auspicii. Timpul a trecut, rolurile s-au succedat, interacţiunea zilnică dintre noi a şters amintirea incidentului neplăcut şi astfel am descoperit un om de o cultură deosebită, de un tact remarcabil, care ştia, fără ostentaţie, să conducă barca teatrului, ocolind cu prudenţă stâncile colţuroase ale cenzurii şi politicii culturale din epocă. I-am admirat inteligenţa de a instaura un climat relaxat propice creaţiei şi colaborării. Toţi cei care au trecut pe acolo în perioada directoratului său s-au simţit valorizaţi şi s-au manifestat ca atare. Dialogul cu toţi colaboratorii de marcă ai teatrului, care găseau în el un partener avizat, a reprezentat un alt punct forte al teatrului în acea perioadă. Festivalul de la Piatra, care aduna cele mai bune spectacole din ţară şi care dovedea în fiecare an vitalitatea teatrului românesc, a avut, în domnia sa, un slujitor exigent. Nu pot să spun că am fost prieteni dar întâlnindu-l am înţeles, încă de la începutul carierei mele, că o atmosferă sănătoasă în teatru se bazează pe exerciţii individuale de admiraţie.
Paul CHIRIBUŢĂ