1971 Nicholas Georgescu-Roegen publică Legea Entropiei şi procesul economic
Concilierea între domenii aparent ireconciliabile este se pare o vocaţie a românilor. Prinţul Ghyka a aplicat legile fizicii la biologic, legându-le matematic de numărul de aur. Profesorul Nicolae Georgescu-Roegen este fondatorul teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluţionar şi integrator de a vedea economia. La sfârşitul anilor ’60, economia şi ecologia păreau a nu avea nici o tangenţă. Profesorul le-a adus împreună, într-un mod fundamentat matematic şi fizic de mare eleganţă. Revoluţia industrială şi progresul tehnic nu aveau până atunci nici o legătură cu evoluţionismul lumii vii şi ecologia. Astăzi, pare de la sine înţeles că cele două fenomene sunt strâns legate şi în interdependenţă, dar numai după ce economistul român a venit cu o clarificare decisivă, având şi conotaţii evidente de economie politică contemporană. Georgescu-Roegen a reliefat contradicţia dintre principiul al doilea al termodinamicii şi legea entropiei – adică între degradarea de neevitat a resurselor naturale, ca urmare a folosirii lor şi creşterea materială nelimitată. A făcut studii de matematică la Universitatea Bucureşti, a studiat statistică la Universitatea Sorbonne din Paris, apoi în Anglia. Fiind secretarul general al comisiei de mediere a armistiţiului dintre România şi ţările vest-europene, membre ale Aliaţilor, în anul 1944, contribuie decisiv la apropierea punctelor de vedere ale părţilor implicate. Era evident că pentru rolul pe care l-a jucat în aceste tratative şi pentru activitatea sa diplomatică din timpul războiului şi după acesta, urma să ajungă pe mâna comuniştilor români aserviţi Moscovei. A emigrat în Statele Unite ale Americii împreună cu soţia sa. Fusese profesor la Universitatea Bucureşti, înainte de emigrare. După, a predat la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee, şi, respectiv, la cele din Geneva şi Strassbourg.
Fizica însăşi ne învaţă astăzi că nu trebuie să ţinem cu orice preţ să înghesuim realitatea într-un cadru necontradictoriu. După cum principiul complementarităţii formulat de Niels Bohr ne învaţă că trebuie să acceptăm faptul că electronul se comportă atât ca o undă, cât şi ca o particulă – noţiuni ireductibile între ele –, tot aşa trebuie să ne împăcăm acum cu existenţa fenomenelor termodinamice alături de cele mecanice, chiar dacă ele sunt opuse. (Nicholas Georgescu-Roegen)
1973 Edward G. Robinson primeşte post-mortem Oscarul pentru întreaga carieră
Singurul român al cărui nume se regăseşte în palmaresul tuturor ediţiilor de până acum ale Premiilor Oscar este Edward G. Robinson, unul dintre cei mai importanţi actori ai lumii, cariera sa întinzându-se pe parcursul a 50 de ani, în care a apărut în peste 101 filme. Robinson s-a născut în Bucureşti, la 12 decembrie 1893, cu numele de Emanuel Goldberg. A emigrat în SUA, alături de părinţii lui, la vârsta de numai 10 ani, pentru ca la 22 de ani să joace deja în piese de teatru, pe Broadway. Absolvent al American Academy of Dramatic Arts, are un considerabil succes, interpretând roluri de gangsteri, iar figura lui devine emblematică pentru imaginea de „băiat dur” a mafiotului american al anilor ’30 -’40. Kid Galahad şi Key Largo sunt doar două dintre filmele ce i-au adus celebritatea, în multe dintre pelicule avându-l ca partener pe Humphrey Bogart. În deceniile următoare realizează roluri notabile în producţii precum Cele 10 porunci şi The Cincinatti Kid. În contrast vizibil cu multe dintre personajele sale de pe ecran, Robinson a fost un om sensibil, îndrăgostit de artă şi de cultură, care a vorbit şapte limbi. A fost un pasionat colecţionar de artă, în cele din urmă a adunat destule tablouri pentru ca în parteneriat cu Vincent Price să deschidă o galerie. Mai mult decât atât, Robinson ar fi trebuit să interpreteze partitura principală în celebrul film Naşul, regizorul iniţial, Peter Bogdanovich, distribuindu-l în rolul lui Vito Corleone. Aducerea lui Francis Ford Copolla ca regizor a făcut ca acesta să-şi impună propria preferinţă, rolul revenindu-i lui Marlon Brando.
Cum este să te simţi pregătit pentru cele mai importante roluri scrise vreodată? Este de-a dreptul frustrant. Eşti gata să înfrunţi toate provocările, dar acestea nu există. (E. G. Robinson)
1974 George Emil Palade primeşte Premiul Nobel
Admiterea la Facultatea de Medicină din Bucureşti a însemnat o deschidere pentru spiritul scrutător al tânărului student spre universul microscopic. Un deceniu mai târziu, a obţinut doctoratul în medicină. Între 1942-1945 îşi va servi patria în Corpul Medical al Armatei Române, apoi, simţind că se instaurează un sistem şi un regim străine intereselor şi elitelor române, va emigra cu soţia în SUA. A fost imediat angajat la Universitatea Rockefeller din New York şi a fost invitat de Albert Claude să lucreze în acelaşi laborator aferent departamentului de patologie celulară. Beneficiind de puterea microscopului electronic, împreună cu Philip Siekewitz, a stabilit rolul fracţiunilor mitocondriale în producerea energiei. Savantul român a explicat mecanismul celular în producerea proteinelor.
Recunoaşterea valorii cercetărilor sale va fi făcută devreme, în 1961, când a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din SUA, şi în 1974, când, alături de profesorii Albert Claude şi Christian Duve, i s-a decernat Premiul Nobel. În ţara natală, în 1975, a fost ales membru de onoare al Academiei RSR. În 12 martie 1986 preşedintele Reagan i-a conferit Medalia Naţională pentru Ştiinţă, iar în 1989 a fost ales şi membru de onoare al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. Ultima decoraţie a primit-o în anul 2007 când i s-a decernat Ordinul Naţional Steaua României.
Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau şotiile camaradereşti. (Ion Juvara)
Multidisciplinar, prima calitate… Perfecţionist. Asta e a doua calitate a lui Palade. În toată munca lui, a insistat asupra rigorii şi calităţii, nu doar în ceea ce-l privea pe el însuşi, ci şi pe colaboratorii săi. Pentru el, ştiinţa era, de asemenea, artă. Şi, nu în ultimul rând, Palade era şarmant. Era un gentleman de şcoală veche, cu o etichetă şi cu o carismă de excepţie. Radia autoritate, dar fără nicio urmă de aroganţă. (Christian de Duve)
Red.