Deşi istoriografia românească a acordat o importanţă deosebită evoluţiei învăţământului confesional la toate nivelele, consider că se impune o nouă modalitate de abordare a acestuia, din alte perspective, în actualul context cultural european.
Dacă până prin jurul anului 1760, în Transilvania exista un învăţământ instituţionalizat organizat, condus şi monitorizat de clericii şi confesiunile religioase care existau în acea perioadă (ortodoxă, greco-catolică, catolică, calvină, luterană şi unitariană), după acest an, învăţământul a devenit oficial şi o problemă politică, fiind înfiinţată Comisia aulică de studiu pentru coordonarea problemelor şcolare, comisie puternic aureolată de personalitatea remarcabilă a directorului bibliotecii imperiale din acea perioadă, baronul Gerard van Switen.
După anul 1770, Curtea de la Viena a dispus noi măsuri pentru reorganizarea învăţământului, urmărind excluderea clerului de la conducerea şi controlul acestuia, vizând întemeierea unui învăţământ elementar şi superior de stat. Maria Tereza (1740 – 1780) a acordat o atenţie deosebită luminării popoarelor din monarhia habsburgică, dispunând înfiinţarea de şcoli în fiecare comună şi constrângându-i pe săteni să-şi trimită copiii la şcoală. Nicolae Firu susţine ideea conform căreia, două ar fi fost motivele pentru care împărăteasa a pus un accent deosebit pe dezvoltarea culturală a populaţiilor din monarhia habsburgică: îngrijorarea cauzată de neştiinţa şi decadenţa la care ajunseseră popoarele în timpul stăpânirii turceşti pe de o parte şi, pe de altă parte, dorinţa suveranei de a avea, în caz de nevoie, ostaşi bine pregătiţi, dar şi meşteşugari şi comercianţi, elemente active ale vieţii economice.
Menţionez doar câteva dintre regulamentele apărute: Regulamentul şcolar general aprobat de Maria Tereza la 6 decembrie 1774, Regulile directive pentru îmbunătăţirea învăţământului din şcolile elementare sau triviale sârbeşti şi româneşti neunite (Regulae directivae), tot din anul 1774, completate cu Patentul şcolar (Schul Patent) în anul 1776, dar mai ales Ratio Educationis din 1777, care stabilea pentru întregul învăţământ (elementar, mediu şi superior) un conţinut mai realist, subsumat necesităţilor statului, diferenţiat pentru şcolile frecventate de către copiii familiilor de ţărani, orăşeni (meseriaşi şi negustori), respectiv de către cei proveniţi din familiile nobililor. În Transilvania, principiile şi prevederile de bază ale legii Ratio Educationis au fost aplicate prin Norma Regia (1781) şi Regulamentul şcolilor naţionale din anul 1784. Având la bază principiile luministe moderate, cu caracter limitat burghez, Norma Regia era astfel prima legiferare şcolară generală, atotcuprinzătoare din Transilvania. Potrivit acestei legi, învăţământul din principat urma să fie condus şi controlat de guvern prin Comisia de studiu (Commissio Litteraria) şi prin directorii şcolilor naţionale elementare. Episcopatul catolic de Alba-Iulia întreţinea 189 de şcoli primare, 10 gimnazii, 8 licee, două şcoli superioare de comerţ şi două şcoli normale, toate cu predare în limba maghiară. Episcopatul de Timişoara avea în întreţinere două licee în limba germană şi un liceu în limba maghiară, două şcoli normale în germană, 7 gimnazii în germană şi 4 în maghiară, 85 şcoli primare (din care 61 cu predare în limba germană, 17 în maghiară şi 6 în slavă). Şcolile particulare erau libere să aleagă dacă aplică sau nu programele din învăţământul de stat. Cele care aplicau programele şcolare avizate de minister, funcţionau în localuri adecvate, cu personal calificat care urma programe de perfecţionare, aveau regulamente similare celor de stat, ofereau certificate de absolvire valabile ca şi cele de stat.
Reformele Mariei Tereza în domeniile militar, juridic, financiar şi politic au influenţat, cum era şi firesc, teritoriul Transilvaniei. În anul 1745 a creat Înalta Curte de Casaţie, iar reformele din perioada 1748-1749, opera lui Friedrich Wilhelm Haugwitz, au creat adevărata epocă modernă. Dintre toate reformele, cele mai importante au fost cele cu privire la învăţământ. Nu degeaba acestea au constituit „inima” celorlalte transformări. Maria Tereza a considerat învăţământul o chestiune politică, nesubordonată Bisericii şi derulată de către stat, cu personal special pregătit. În anul 1746, Maria Tereza a solicitat iezuiţilor să instaleze o academie la Castelul Favoriten din Viena, unde să fie pregătite tinerele aristocrate pentru funcţiile publice şi diplomatice. Aceasta se va deschide în anul 1797, cu denumirea de Theresianum, sub conducerea piariştilor. Câţiva ani mai târziu, în 1751, a fondat Academia militară pentru formarea ofiţerilor. Au urmat alte iniţiative, cum ar fi deschiderea unei şcoli veterinare şi a uneia cu profil minier.
După anul 1760, Maria Tereza a privat iezuiţii de a deţine monopolul intelectual şi a cenzura cărţile, aceasta fiind preluată de către stat, prin intermediul unei comisii aulice, Studien-und Bücher-Zensur-Hofcommission. După anul 1773, când s-a desfiinţat ordinul iezuiţilor, statul putea controla şi universităţile.
Politica şcolară promovată de Iosif al II-lea a adus o stare a lucrurilor nouă: pentru prima dată în istoria şcolii, învăţământul public elementar a devenit instituţie statală. Împăratul de fapt a fost continuatorul consecvent al politicii mamei sale, Maria Tereza, dar la un nivel mai înalt, cu paşi mai hotărâţi şi mult mai radicali. Împăratul Iosif al II-lea a fost tipul model şi consecvent al domnitorului absolutist şi, în acelaşi timp, iluminist. Convingerile sale au dus la concepţia sa, conform căreia masele populare constituie cel mai de folos component al statului.
Această perioadă poate fi caracterizată drept epoca şcolilor naţionale, prin înfiinţarea şcolilor de stat. Şcolile catolice existente au recunoscut rolul conducător al statului, iar cele protestante şi-au păstrat sistemul tradiţional, dezvoltându-se mai departe independent. Tot acum s-au făcut primii paşi pentru înfiinţarea şcolilor normale, care să asigure pentru viitorul învăţământului instruirea cadrelor didactice necesare.
Dr. Mihai FLOROAIA