Casa Anne Frank – Amsterdam
Anne Frank este fetiţa evreică a cărei poveste tristă a sensibilizat întreaga lume, devenind, de la încheierea celui de-al doilea război mondial un simbol al luptei împotriva antisemitismului, prejudecăţilor, discriminărilor, încălcării drepturilor democratice. S-a născut pe 12 iunie 1929 în Germania, la Frankfurt pe Main. Din cauza instaurării persecuţiilor antisemite odată cu venirea la putere a lui Hitler, tatăl Annei, Otto, a decis emigrarea familiei în Olanda, la Amsterdam, unde avea relaţii de afaceri şi unde a fondat o companie specializată în comerţul cu pectină şi ulterior în vânzarea de condimente. După capitularea Olandei (1940) soarta evreilor de aici a devenit similară cu cea din Germania sau Polonia, iar Otto Frank şi-a dat seama că, pentru a scăpa de deportare, trebuie să se ascundă cu întreaga familie, astfel că a amenajat în secret în acest scop, aşa numita Anexă, într-o parte din clădirea în care funcţiona firma sa. Pe 6 iulie 1942, după ce Otto a primit o citaţie de la SS, familia a hotărât instalarea în Anexa secretă, împreună cu încă patru persoane, cei opt reuşind să supravieţuiască datorită ajutorului foştilor angajaţi ai lui Otto Frank. În cei doi ani de clandestinitate care au urmat, Anne a consemnat într-un jurnal – care începe pe 12 iunie 1942, ziua când împlinise 13 ani şi se sfârşeşte pe 1 august 1944 – tot ce i s-a întâmplat. Pe 4 august 1944 locatarii Anexei împreună cu doi colaboratori au fost arestaţi, în urma unui denunţ, şi au fost deportaţi în lagăre. Cu excepţia lui Otto Frank, toţi au murit, Anne – probabil de tifos, în februarie sau martie 1945, cu puţin timp înainte de capitularea Germaniei. Pe 11 aprilie 1944, Anne, care işi dorea să devină scriitoare, nota în jurnalul ei: „Îmi voi face vocea auzită, voi ieşi de aici şi voi lucra pentru umanitate!” Dacă ar mai fi trăit două luni ar fi gustat libertatea şi şi-ar fi îndeplinit sigur visul. Dar destinul i-a menit ceva mult mai înălţător…
Lui Otto Frank i se datorează publicarea jurnalului Annei (care face parte din Programul UNESCO „Memoria Lumii”), şi amenajarea ca muzeu a casei din Amsterdam, în care se află Anexa. Denumită din 3 mai 1957 „Anne Frank House”, aceasta primeşte anual peste un milion de vizitatori din întreaga lume, care experimentează povestea fetiţei prin intermediul citatelor expuse pe pereţi, a fotografiilor, filmelor, artefactelor precum desenele din camera ei sau jurnalului său.
Personal am încercat cea mai mare emoţie când am ajuns în faţa bibliotecii care ascunde intrarea în Anexa secretă. Este imposibil să nu te gândeşti când intri acolo la trauma unui copil de 13 ani, care s-a despărţit brusc de raiul copilăriei pătrunzând într-o lume austeră şi nedreaptă. Şi totuşi, la numai o săptămână de la dramatica mutare, Anne, mereu învăluită în optimism, scria în jurnal: „Mă simt mai degrabă ca într-o pensiune foarte ciudată, în care îmi petrec vacanţa. O concepţie destul de bizară despre clandestinitate, dar aşa stau lucrurile. Anexa este un ascunziş ideal. Chiar dacă este igrasios şi înclinat, nu vei găsi în tot Amsterdamul, ba poate chiar în toată Olanda, un ascunziş mai confortabil amenajat.”
Atmosfera în muzeu este autentică, misterioasă şi te fascinează. Te face să reflectezi la cuvintele rostite de scriitorul Primo Levi, supravieţuitor al dezastrului de la Auschwitz: „Soarta Annei Frank ne impresionează mai mult decât a celorlalţi, nenumăraţi, care au suferit exact ca ea, dar care totuşi rămân în umbră. Şi poate că este mai bine aşa; pentru că dacă am fi capabili să suferim pentru toţi aceia, nu am mai fi în stare să trăim.”
Consider remarcabil şi efortul organizatorilor muzeului de a scoate în evidenţă rolul Annei ca sursă de inspiraţie, atât pentru numeroase opere de artă cât şi pentru comportamente şi atitudini umane. Printre exponate se poate citi şi următorul citat al lui Otto Frank, din anul 1968: „Răspunsul la jurnal a venit din toate direcţiile. A inspirat artişti. Unii i-au făcut statui, alţii i-au pictat portrete. I-au fost dedicate recviemuri şi alte piese muzicale iar în memoria ei au fost scrise multe, multe poezii. Numeroase şcoli şi instituţii îi poartă numele. Trebuie să spun că în ciuda tuturor diferenţelor, este mult mai vizibilă acum dorinţa de a învăţa din greşelile trecutului şi aceea de a lucra împreună pentru înţelegere între oameni.”
Însă ceea ce este cu adevărat impresionant este accentul pe latura formativă, muzeul distribuind programe educaţionale şi produse prin care conectează experienţele tinerilor din întreaga lume. Aceste programe au fost create cu scopul de a ne încuraja să reflectăm asupra relaţiei dintre dezvoltarea socială din trecut, faţă de cea din prezent. Se deschid astfel noi teme de discuţie, în dorinţa de a creşte conştientizarea şi de a schimba comportamentul tineretului.
Dintre resursele efective de învăţare oferite şcolilor, putem aduce în discuţie în primul rând nuvela ilustrată „The Search”, în care este prezentat Holocaustul în forme vizuale. După declaraţia unui profesor „elevii o citesc cu respiraţia tăiată şi niciodată nu se aşterne o tăcere aşa profundă în clasă.” Apoi putem vorbi despre programul educaţional „Antisemitism – prejudecăţi vechi şi noi”, în care elevii învaţă cum iau naştere prejudecăţile şi ce pot face pentru a le combate. Website-ul „Cronologia Annei Frank” dă posibilitatea de a vizualiza un secol de istorie. Prin fotografiile unice, prin extrasele audio şi video, povestea de viaţă a Annei Frank este plasată în contextul unor evenimente istorice importante. „Free2choose-Create”- este un alt program concentrat pe aspectele drepturilor omului, ridicând numeroase întrebări, printre care: cum să armonizăm dreptul la libertatea de expresie cu acela de a fi protejat împotriva discriminărilor? În acest cadru, tinerii realizează scurte filmuleţe legate de dilemele drepturilor omului cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi, acestea reprezentând punctul de pornire pentru discuţii. În plus, pentru eficienţa acestor programe educative profesorii sunt sprijiniţi prin intermediul unor ghiduri, prin cursuri de formare şi workshop-uri.
Tatăl Annei Frank a ajuns în posesia jurnalului abia după moartea fetiţei. A mărturisit că, citindu-l, şi-a dat seama că nu îşi cunoştea aproape deloc fiica şi că i-au fost relevate aspecte cu totul şi cu totul inedite despre ea. Această declaraţie mi s-a părut foarte sugestivă şi m-a dus cu gândul la calitatea noastră de părinţi şi la ideea de a reflecta mai mult la măsura în care ne cunoaştem proprii copii. Pentru că numai cunoscându-i bine îi putem ajuta cu adevărat!
Gianina BURUIANĂ