După cum subliniam în materialul anterior, cea mai importantă moştenire a epocii elenistice constă mai puţin în concepte şi mai mult în idealuri şi experienţe morale: ideea de umanitate, modelul înţeleptului care transcende condiţia umană, fraternitatea între oameni, cosmopolitismul, liniştea sufletească, independenţa faţă de bunurile exterioare, împăcarea cu destinul, libertatea de gândire etc.
Civilizaţia romană a impus prin tehnicile organizării şi reguli în privinţa convieţuirii în societate (instituţii politice şi militare).
La greci, începuturile filosofiei s-au confundat cu cele ale ştiinţei, gânditorii secolului al VI-lea î. Hr. fiind primii care au încercat să ofere o explicaţie raţională lumii şi fenomenelor naturale. Nu întâmplător s-a afirmat adesea că fără greci, astăzi nu am fi avut nici filosofie, nici logică, astronomie, medicină, drept, artă, ştiinţă etc. Cea mai importantă moştenire pe care o avem de la ei este concepţia despre lume şi om.
Şcolilor filosofice greceşti (ioniană, pitagoreică, Şcoala din Eleea, Şcoala lui Socrate, Academia lui Platon, Liceul lui Aristotel, şcoala epicuriană, şcoala stoică) le datorăm concepţiile despre divinitate, despre proprietăţile elementare ale numerelor, aritmetica, geometria, teoria despre suflet, cunoaşterea practică etc. Sofiştii pot fi consideraţi fondatorii ştiinţelor umaniste, cu accent pe educaţie, pe formarea intelectualilor. Putem considera că Aristotel a pus bazele întregului sistem ştiinţific occidental, filosofia sa reprezentând o critică a cunoaşterii organizate în jurul unui instrument al gândirii filosofice, Organonul. Nu putem neglija faptul că tradiţia stoică a avut o mare influenţă pentru Occidentul Creştin. Morala lui Montaigne, impregnată profund de stoicism, va servi drept punct de plecare pentru morala lui Descartes.
După cum ne arată Jean-Paul Dumont, Ionia a reprezentat locul în care a luat naştere interogaţia filosofică. Începând cu secolul al VI-lea î. Hr., aici au fost formulate marile teme/ întrebări care vor străbate gândirea occidentală: problema unicului şi a multiplului, căutarea principiului material, căutarea principiilor, metoda şi ştiinţa etc.
Deşi grecii nu cunoşteau istoria, primii istorici greci (Herodot, Tucidide) au conceptualizat această noţiune sprijinindu-se pe munca unor filosofi precum Platon şi Aristotel. La început istoricul avea menirea să relateze faptele aşa cum s-au petrecut, fără a da crezare miturilor şi legendelor. Herodot a încercat să explice evenimentele prin cauze, plasând istoria în perspectiva ştiinţei care caută adevărul. Acesta reprezenta de fapt primul principiu pentru istorici, la care se adaugă cel de-al doilea, conform căruia omul trebuie să fie înţeles în mediul său natural.
Henri-Irénée Marrou (1904-1977) subliniază „modernitatea” lui Tucidide în calitatea sa de istoric, prin faptul că respectă principiile studiului istoric: informaţia transmisă trebuie să fie inteligibilă, realitatea istorică trebuie să răspundă unor exigenţe tehnice, iar evocarea să aibă valoare de exemplu.
Epoca elenistică a îmbogăţit sfera tematicii şi sensibilităţii artistice. Literatura europeană a cultivat anumite genuri elenistice, chiar şi după secolul al XVIII-lea. Prin cultura latină, antichitatea greacă a fost integrată ca element de bază, normativ şi formativ, culturii europene.
Cele mai vechi texte greceşti care ni s-au transmis, poemele epice ale lui Homer (Iliada şi Odiseea) au constituit o sursă de inspiraţie pentru pictori, muzicieni şi scriitori. Pentru greci, Homer reprezenta sursa ştiinţei şi înţelepciunii, textele sale având autoritate în toate domeniile.
Aproximativ jumătate dintre tragediile ateniene din secolul V î. Hr. care s-au păstrat descriu personaje barbare din Asia. În Bacantele lui Euripide apare o atmosferă de mister şi excese care îl însoţesc pe Dionysos, care vine „din Asia”, drama încheindu-se cu lamentările lui Cadmos şi ale fiicei sale, obligaţi să ia calea exilului. Pentru Aristotel, sclavii, care, prin definiţie nu erau greci, erau diferiţi de stăpânii lor „precum sufletul de corp sau omul de animal”.
Contrastul dintre literatura greacă şi despotismul asiatic este în mare parte iluzoriu. După cum afirma specialistul în istora antică, Arnaldo Momigliano (1908-1987), „pentru greci în general, libertatea n-a avut niciodată o prea mare legătură cu afişarea respectului faţă de libertatea altuia”. Democraţia ateniană nu a avut niciodată pretenţia că ar fi egalitară. Termenii democraţie şi libertate nu aveau pentru grecii antici acelaşi sens ca pentru noi, astăzi.
Lirismul coral, al cărui punct culminant a fost atins de Pindar, perpetuează teogonia clasică, stilul său servind drept model pentru literatura clasică germană.
Miturile au evoluat şi căpătat alte valori. Jean-Paul Sartre, în Muştele, reia legenda Atrizilor, familia blestemată de zei din mitologia greacă, pe care a modificat-o. Autorii transpun mitul în contextul istoric al momentului, personajele aducând, în funcţie de intenţia autorului, noi teme de reflecţie: Satirul, Satan (Victor Hugo); După-amiaza unui faun (Stéphane Mallarmé); Tânăra Parcă (Paul Valéry) etc.
Locul acordat erosului în Banchetul, mitul androginului şi cel al secţionării originare îl vor influenţa pe fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud.
Literatura latină pune în evidenţă multe din trăsăturile culturii şi civilizaţiei antice. Ennius (239-169 î. Hr.), considerat părintele literaturii latine, autorul epopeii Anale (30.000 de versuri), a introdus hexametru homeric, fiind admirat de către toţi poeţii următoarelor secole. (va urma).
Dr. Mihai FLOROAIA