Teologul german Rudolf Otto desemnează cu expresia mysterium tremendum acea experienţă religioasă fundamentală în care omul devine conştient de existenţa unei realităţi sacre, deopotrivă fascinante şi înspăimântătoare. Această trăire nu poate fi redusă la o simplă emoţie sau la o reprezentare mentală, căci ea declanşează un răspuns emoţional puternic, caracterizat printr-o formă arhaică de teamă metafizică, distinctă de frica obişnuită, un fior spiritual care copleşeşte întreaga fiinţă.
Această percepţie a sacrului, pe care autorul o numeşte numinos, transcende gândirea logică, propunând o formă de realitate care nu poate fi înţeleasă pe cale raţională, dar care se impune cu o forţă incontestabilă. Trăirea religioasă autentică este resimţită ca fiind das ganz andere, o experimentare care lasă în urmă un ecou adânc, o vibraţie specifică în conştiinţă. Sentimentul de nelinişte sacră este, în mod paradoxal, urmat de o fascinaţie profundă, o exaltare a sufletului în faţa realităţii divine, ce generează un impuls spre adorare şi supunere.
Mircea Eliade a atras atenţia asupra faptului că omul modern s-a distanţat semnificativ de această dimensiune a sacrului. Predilecţia pentru raţionalitate, cu încrederea ei într-o logică sigură, de multe ori sterilă, a condus la desacralizarea unor practici şi rituri ancestrale, altădată abilitate cu o semnificaţie spirituală profundă. Incapacitatea de a oferi o fundamentare raţională fenomenelor ce depăşesc registrul realului, alături de tendinţa firească a individului de a rămâne ancorat în zona familiarului, a rutinei „obişnuite”, au îndreptat, adesea, la evitarea unei reflecţii organice, autentice, asupra experienţelor lăuntrice excepţionale.
Experienţa religioasă nu doar că modifică percepţia asupra spaţiului, ci îl transfigurează în mod esenţial, înzestrându-l cu o semnificaţie sacră, inconfundabilă, care îl separă radical de restul lumii mundane.
Extinderea ideii de sacralitate asupra spaţiului teatral depăşeşte simpla speculaţie teoretică în momentul în care este raportată la experienţele trăite de cei care îl animă prin însăşi practica lor artistică, dar şi de cei care asistă la manifestarea artistică. Atât scena – ca loc al expresiei teatrale – cât şi edificiul teatral în ansamblul său, dobândesc, prin repetarea actului artistic şi prin intensitatea trăirilor asociate, o încărcătură simbolică ce justifică o interpretare metafizică. Actorii şi spectatorii deopotrivă evocă adesea un sentiment aparte, greu de definit în termeni raţionali, dar cu un impact emoţional puternic şi revelator, conferind teatrului o dimensiune ce depăşeşte cadrul estetic.
Perceperea clădirii teatrului ca spaţiu sacru ar putea părea, la prima vedere, o suprainterpretare simbolică; totuşi, această viziune devine legitimă atunci când este raportată la acele „rupturi” de ordin existenţial care suspendă ordinea cotidianului şi deschid accesul către o dimensiune spirituală. Teatrul, în această accepţiune, nu este doar un edificiu cultural, ci un spaţiu sui generis în care metafizica şi interioritatea creatorului se manifestă deplin. Mărturiile celor care îşi dedică viaţa scenei susţin cu pregnanţă această conotaţie de sacralitate atribuită instituţiei teatrale.
În contextul românesc, regizorul György Harag oferă o astfel de mărturisire profund revelatoare: „Scena era pentru noi altarul, era un templu în care nu se cuvenea să fluieri, un loc unde nu îţi permiteai să intri cu pantofii murdari sau cu pălăria pe cap. În ce mă priveşte, chiar şi după atâţia ani, îmi dau jos pălăria când păşesc pe scenă.” Această atitudine, care trădează o profundă veneraţie pentru spaţiul scenic, confirmă dimensiunea ritualică şi aproape liturgică pe care teatrul o poate dobândi în conştiinţa artistului.
La Iaşi, actorul Florin Mircea evoca, într-un interviu, atmosfera respectuoasă care înconjura odinioară instituţia teatrală: „Era un public… nu ştiu… un public parcă format, crescut în sala asta. Se simţea un respect imens faţă de spaţiul teatrului, oamenii intrau acolo ca într-un templu.” Rememorând discuţii cu persoane din aceeaşi generaţie, actorul relatează cum, în copilărie, părinţii îşi pregăteau cu grijă copiii pentru întâlnirea cu teatrul: „Îşi aminteau cum, fiind mici, părinţii îi duceau la spectacol şi, înainte de a intra, le schimbau încălţările.” Această practică simbolică ilustrează statutul sacralizat pe care teatrul îl ocupa în mentalul colectiv, o instituţie percepută nu doar ca loc de divertisment, ci ca un spaţiu al iniţierii şi al unei conduite aproape ceremoniale.
Sacralitatea unui spaţiu nu rezidă în valoarea materială a clădirii în sine, ci în calităţile imanente ale persoanelor care, prin prezenţa şi energia lor, determină transformarea metafizică a locului şi stimulează în receptori conştientizarea unei dimensiuni spirituale.
Adina SUCIU GIURESCU,
doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ