În anul 1942, în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, un învăţător „despica firul în patru” analizând starea învăţământului primar. Acest învăţător era Mihai David de la Şcoala din Ghindăoani, care publica un punct de vedere asupra intenţiei de aplicare a Legii învăţământului primar din anul 1939, în judeţul Neamţ, în Revista Apostolul, nr. 3 – 4, 1942, pp. 8-17. Dincolo de războaie şi epidemii, viaţa şcolară continua.
Învăţătorul Mihai David pornea analiza sa de la câteva întrebări pertinente, cu privire la necesitatea modificărilor legii: de ce se făcea şi cât de des era necesar a se modifica legea învăţământului? Trecând peste ideea adaptării programelor, răspunsul său era legat de marea distanţă dintre lege şi realitate. Legea şi reformatorii gândeau aprioric, aveau idealuri, formulau direcţii de acţiune, fără a se preocupa dacă realitatea va fi modificată conform paradigmei create. Realităţile de la sate au fost ignorate, superficial cercetate şi rareori rezolvate. Ca în oricare schimbare reformatoare, în mintea învăţătorilor apărea speranţa că prin Legea învăţământului primar din anul 1939 ar fi putut fi rezolvate multe dintre problemele sistemului. Erau chiar apreciate iniţiativele ca toţi învăţătorii să fie convocaţi, pe centre, spre a discuta despre noul proiect dar, în condiţii de război, mulţi nu puteau participa la dezbateri şi exista posibilitatea ca multe iniţiative să se transforme într-o simplă parodie fără a reprezenta în mod real părerile lor.
Simţind nevoia unei autorităţi care să confirme opiniile corpului profesoral, învăţătorul nostru era de părere că Inspectoratul Şcolar ar fi trebuit să trimită un ordin în acest sens, ca fiecare propunere să fie asumată prin semnătură, redactată cât mai clar şi mai concis, făcându-se apoi centralizarea pe judeţe, inspectorate regionale etc., în ideea de a avea o consultare reală, la scară naţională. Lucrurile facile şi grăbite nu erau în favoarea nimănui, chiar dacă se „cerea puţină muncă în plus, dar atunci când era vorba de făcut ceva temeinic, munca serioasă e prima condiţie”. Sistematizând toate propunerile, pe capitole şi teme, se puteau identifica adevăratele probleme ale învăţământului primar de la sate în anul 1942.
În absenţa unei astfel de organizări, învăţătorul Mihai David de la Ghindăoani îşi arogă dreptul de a transmite el însuşi puncte de vedere cu privire la realităţile din învăţământul primar, mai ales din mediul rural, unde acesta lucra. Cu privire la categoriile de şcoli legiferate (căminele de copii, grădinile de copii, şcolile primare) se propunea ca aceste cămine de copii să devină o realitate, nu numai în oraşe şi centre industriale ci şi la sate, unde se simţea acut lipsa lor, „în special vara, în toiul muncilor agricole, când copiii de alăptat şi alţii, de câte 2-3 ani, erau lăsaţi ziua întreagă în seama altui copil de 4-5 ani, sau a vreunui bătrân neputincios. Dacă nu se întâmplă întotdeauna ca ochii copilului de alăptat să fie scoşi de găini, iar nasul şi urechile să-i fie mâncate de porci, se întâmpla totuşi, în marea majoritate a cazurilor, ca aceşti nenorociţi, părăsiţi în voia soartei, să se îmbolnăvească de diferite boli, care, ori îi seceră de timpuriu, ori, ceea ce-i mai rău, îi nenorocesc pentru toată viaţa”. Aşadar, toate grădinile de copii era bine să fie transformate în cămine de copii şi să funcţioneze şi vara, în regim de obligativitate.
Şcoala primară ar fi trebuit să funcţioneze cu cinci clase organizate într-un singur ciclu, iar ciclul superior (cursul supraprimar) să fie desfiinţat din cauza lipsei de calitate a acestuia. Rezultatele jalnice ale cursului supraprimar, unde învăţătorul lucra cu două-trei clase deodată, frecvenţa la cursul supraprimar foarte scăzută, lipsa atelierelor dotate şi a terenurilor de cultură erau alte câteva motive pentru desfiinţare. Cauzele acestor probleme erau şi „în curtea ţăranului”, acesta nu era convins de foloasele acestui curs, văzând în el doar o prelungire a cursului elementar legiferat în Legea din 1924, chiar dacă în intenţia legiuitorului cursul supraprimar trebuia să aibă o componentă preponderent practică. În tot judeţul Neamţ nu existau decât două ateliere pentru fete şi trei ateliere pentru băieţi, fapt care susţine argumentele învăţătorului David.
Cu privire la grădinile de experienţă şi terenurile de cultură, lucrurile erau la fel de sensibile: şcolile erau împroprietărite cu suprafeţe de pământ, dar în majoritatea cazurilor, acesta era la mare distanţă de şcoală şi de multe ori era impropriu pentru a fi cultivat. Cât despre cursul superior, acesta se reducea la o memorare de noţiuni mai mult sau mai puţin înţelese. Săteanul nu-şi trimitea copilul la cursul superior, nu pentru că nu dorea, ci pentru că nu putea, în condiţiile în care, în mod obişnuit avea, în acelaşi timp în şcoală, câte trei – cinci copii, cu nevoile lor de hrană, îmbrăcăminte, cărţi, toate pe un buget slab al ţăranului.
În general, se întâmpla ca părinţii să ţină acasă copiii de la cursul superior şi îi trimiteau la şcoală pe cei de la cursul elementar: Copiii cei mai mărişori îi sunt apoi de ajutor la muncile câmpului. De când se începe aratul de primăvară şi până când cade zăpada, aceşti copii îşi au un rol destul de important în economia gospodăriei ţărăneşti şi smulgerea lor de acolo nu se poate face decât producând greutăţi destul de mari acestei gospodării, şi aşa destul de încovoiată de nevoi.
Lipsa localurilor de şcoală, a atelierelor şi a terenurilor de cultură erau alte probleme denunţate, fiind şi cauze ale slabelor rezultate obţinute de cursul supraprimar şi aceaste probleme nu mai aparţineau ţăranului, ci statului şi autorităţilor. Plastic, învăţătorul formula observaţia că autorităţile s-au pus în postura celui care „vrea să facă jumări fără să strice ouă”. S-a creat cursul supraprimar, dar nu s-au pus la dispoziţie şi mijloacele, s-a lăsat întreţinerea şcolilor pe seama comunelor care aveau conştiinţa împăcată dacă puteau să asigure curăţenia şi încălzirea şcolii. Despre ateliere, laboratoare sau inventar agricol nici nu se pomenea. Prin urmare, în viziunea domnului Mihai David, era un act de moralitate ca atunci când nu poţi să faci din cursul superior ceea ce trebuie să fie, să nu-l înfiinţezi.
Mesajul învăţătorilor, timid de altfel deoarece era doar un articol al unui învăţător, era ca ministerul, dacă putea să ridice localuri de şcoală suficiente, cu ateliere, laboratoare, terenuri de cultură, inventar agricol etc. să menţină cursul supraprimar, dacă nu, să-l desfiinţeze şi să scoată şcoala primară din atmosfera de haos în care plutea, să nu împovăreze săteanul cu procurarea cărţilor, a rechizitelor, care la cursul supraprimar nu erau monopol de stat.
(Urmare în numărul viitor)
Prof. dr. Elena PREDA