Căutătorul din teatru
După prima parte a dialogului, în care Vlad Trifaş a vorbit despre trecerea de la actorie la regie, despre viziunea regizorului şi sensibilitatea actorului, revenim cu cea de-a doua parte a interviului. De data aceasta, discuţia se deschide către ritualurile repetiţiilor, despre teatrul ca spaţiu al autenticului şi despre căutarea continuă care îl defineşte. Un portret al regizorului pentru care teatrul rămâne, dincolo de profesie, o formă de cunoaştere. Regizorul Vlad Trifaş vorbeşte despre relaţia complexă dintre cele două ipostaze – actor şi regizor – şi despre echilibru fin dintre libertatea interioară şi rigoarea scenei. În dialogul care urmează, el reflectează asupra felului în care se transformă privirea artistului odată ce trece din faţa scenei în sală, asupra modului în care înţelege astăzi mecanismele şi trăirile actorului. Cum se schimbă perspectiva asupra actorului atunci când ai trăit, la rândul tău, emoţia scenei? Sunt gânduri şi mărturisiri pe care Vlad Trifaş ni le oferă în acest interviu.
A.S.G.: – Câtă libertate le oferi actorilor în timpul repetiţiilor?
V.T.: – Aş vrea să cred, şi sper să fie adevărat, că foarte multă. Dimpotrivă, chiar cred că le „bag băţul prin gard”, cum se spune. Încerc să le stârnesc creativitatea. Din punctul ăsta de vedere, probabil că nu sunt un regizor comod. Nu mă mulţumesc niciodată cu clişee. Nu-mi plac, le urăsc. Caut mereu să văd unde mai putem săpa, unde putem merge mai adânc. Din punctul ăsta de vedere, cred că ofer multă libertate. În schimb, după ce am hotărât împreună jaloanele – drumul, reperele esenţiale ale spectacolului – acelea devin reguli. Cu acelea nu ne mai jucăm. Pentru că, din nou, suntem profesionişti. O lingură, ca să fie lingură, trebuie să poată ţine supă. După aceea, că e coada mai dreaptă, mai strâmbă, ce culoare are – sunt alte lucruri, acolo pot interveni o mie de variante. Dar jaloanele acelea importante… acolo e farmacie.
A.S.G.: – Se ştie că actorii îşi urmează adesea propriile obiceiuri, mai ales în timpul repetiţiilor sau înainte de spectacol. Dar regizorii? Au şi ei astfel de ritualuri? Ai un ritual personal în repetiţii, care poate fi împărtăşit cu noi?
V.T.: – Nu ştiu dacă am un ritual personal propriu-zis…
A.S.G.: – Ceva care se repetă, o mică superstiţie, o stare, un gest?
V.T.: – Îmi place, uneori, în timp ce repet, să-mi imaginez muzica scenei. Pentru că eu îmi fac singur muzica la toate spectacolele. Şi am observat că, dacă îmi imaginez muzica potrivită, încep să înţeleg mai bine ce se întâmplă în scenă. Am văzut, acum ceva timp, un film foarte bun şi acolo, fiecare personaj avea muzica lui. Mi-a rămas în minte ideea asta: că fiecare om are o muzică interioară. Aşa că, la repetiţii, mă gândesc mereu: care e muzica zilei de azi? Care e muzica acestei scene? Ce se aude în fundal, chiar dacă nu o punem niciodată pe difuzoare? Asta mă ajută să mă adun, să fiu mai prezent.
A.S.G.: – Ce fel de spectacol visezi să faci pentru actori, nu neapărat pentru public?
V.T.: – Cred că exact asta încerc să fac acum. Sunt într-o perioadă în care simt foarte tare nevoia să mă întorc la teatrul poetic, la poveste. Prima mea dragoste, însă, va rămâne mereu comedia. Acest demon puternic şi vindecător. Îmi place enorm să lucrez comedii. Bucuria momentului în care construim o scenă de comedie este aproape terapeutică. Dacă, Doamne fereşte, ai o boală grea, te duci a doua zi la control – posibil să fi trecut. Construcţia unui spectacol de comedie în care toată echipa funcţionează este minunată. Acolo se îmbină meseria, imaginaţia, spiritul de echipă. Pentru mine, lucrul cu actorul, acel ping-pong viu dintre regizor şi actor, este cel mai frumos lucru. Când reuşim să clădim împreună o scenă de invenţie, o soluţie scenică la care nimeni nu s-ar fi gândit, simt că teatrul are sens. E un mare câştig.
A.S.G.: – Ce rămâne neschimbat în tine, indiferent de partea pe care te afli – pe scenă, ca actor, sau în sală, ca regizor?
V.T.: – Căutătorul. Nu mai există altceva. Eu sunt un căutător. Scormonesc în viaţă.
Nu ştiu… dat fiind că mă trag dintr-un cartier rău famat al Buzăului, încerc mereu să fiu altfel. Am citit undeva, la nişte oameni mai deştepţi ca mine, că nobleţea este arta de a încerca să fii nobil. Încerc, aşadar, să fiu nobil. Să nu mă port chiar cum îmi sunt rădăcinile. Am avut o educaţie foarte bună de la părinţii mei şi sper că îmi iese. Dar, la bază, rămân un copil curios. Un căutător. Şi mă folosesc cu multă sete de uneltele pe care mi le-a dat viaţa – teatrul fiind cea mai importantă dintre ele – ca să cercetez, să văd, să aflu. Îmi place enorm asta.
A.S.G.: – Ai mai vrea să vii la Piatra-Neamţ, în acest teatru?
V.T.: – Cu siguranţă. M-am simţit foarte bine la Piatra-Neamţ. Mi se pare un loc special. Acum înţeleg, ştii, toate acele poveşti despre Teatrul Tineretului. Le auzisem, văzusem spectacole de la Piatra… dar acum înţeleg cu adevărat. Desigur, în fiecare teatru există momente mai bune şi mai grele. Dar la Piatra-Neamţ se vede ceva: o energie de trupă foarte versatilă, vie. Aveţi un mare noroc aici. Nu ştiu ce e în munţii ăştia, dar uneori pare că timpul stă un pic pe loc. Şi e benefic pentru creaţie. Am avut zile în care vă priveam venind la repetiţii şi aveam senzaţia că nu vine lumea „din afară”, ci că lumea începe odată cu voi. Dacă aş ieşi din teatru, nu aş mai găsi pe nimeni. Iar dacă vă strig, voi aţi apărea imediat şi totul ar reîncepe. Asta e foarte frumos pentru un teatru: sentimentul că e un univers complet, autosuficient. E foarte bun pentru creaţie şi pentru construcţia unui colectiv. Cu Nunta însângerată am căutat exact asta. Nu am vrut să fac „cea mai bună Nuntă însângerată”, ci Nunta însângerată de la Piatra. Şi cred că asta am reuşit. A fost un spectacol al vostru, al locului. Da, aş vrea să mă întorc. Pentru că e un loc în care se pot face spectacole foarte bune.
A.S.G.: – Şi să vii cu o comedie.
V.T.: – Da, să vin cu o comedie!
A.S.G.: – Mulţumesc mult!
V.T.: – Cu drag. Cu mult drag.
Adina Suciu GIURESCU,
doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ