Matei Vişniec împlineşte 70 de ani într-o lume care, paradoxal, seamănă tot mai mult cu cea pe care a descris-o în piesele sale cu zeci de ani în urmă. Războiul revine în Europa, propaganda devine limbaj oficial, iar omul pare din nou strivit de frică, de impunerea unor ideologii ale unor interese rigide. Coincidenţa acestor vremuri îi confirmă dramaturgului şi nouă cititorilor că literatura nu previne asemenea catastrofe, dar le desluşeşte într-un fel inedit; iar forma artistică devine capabilă să trezească întrebări în sufletul celor atenţi. În 1987, Matei Vişniec cere azil politic în Franţa. Exilul nu l-a cerut dintr-un un gest eroic, ci dintr-unul necesar. A urmat o perioadă grea, cu incertitudini, dar şi cu o libertate care i-a schimbat definitiv scrisul. Departe de ţara sa, a continuat să scrie despre ea. Simţea nevoia, evidenţiată de altfel prin scris, să înţeleagă cu adevărat ce i se întâmplase. Exilul a devenit pentru el un loc de observaţie, un spaţiu al cercetării. Teatrul lui Matei Vişniec este adesea numit „absurd”, dar absurdul său nu vine dintr-o criză metafizică, ci dintr-o realitate dusă la extrem. În teatrul lui Vişniec, absurdul apare din funcţionarea sistemelor, nu din oameni. Personajele sunt prinse în birocraţie, în totalitatea unor idei care se manifestă printr-un limbaj golit de sens. Repetiţia, clişeul, deviza sunt instrumentele preferate ale acestor mecanisme. Vişniec le expune, le lasă să se audă până când devin ridicole sau înfricoşătoare. Piese precum Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Angajare de clovn, Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre sau Corpul femeii ca un câmp de luptă au circulat intens în Europa şi nu numai. Sunt texte care nu oferă echilibru şi nici soluţii. Ele pun spectatorul într-o stare de nelinişte pe care privitorul o înţelege. Chiar şi momentele hazlii alarmează, ele nu oferă niciun răgaz minţii, nici măcar pentru o clipă. După 1990, Matei Vişniec a început să fie montat şi în România. Întâlnirea cu publicul de acasă a fost una specială. Pentru mulţi spectatori, piesele lui păreau să spună lucruri cunoscute, dar într-o formă nouă, limpede, uneori mai dură tocmai pentru că venea din afară. Vişniec nu a devenit un autor „al exilului” în sensul clasic, ci un autor cu o identitate dublă, românească şi franceză, care i-a oferit o perspectivă mai largă. În Franţa, s-a impus ca un dramaturg important, jucat în teatre prestigioase şi prezent constant în festivaluri. Piesele sale au fost traduse în peste 30 de limbi şi montate pe scene din Germania, Italia, Polonia, Marea Britanie, America Latină. Temele sale au rămas incomode, fapt care i-a adus respect în lumea teatrală. O altă parte esenţială a activităţii sale este jurnalismul. Din 1990, Matei Vişniec lucrează la Radio France Internationale, unde comentează viaţa politică şi culturală internaţională. Din nou, scriitorul lasă să pătrundă această muncă zilnică în stilul de scris. Cititorul nu este pus în faţa unor verdicte, întrucât Vişniec nu face morală. El analizează mecanismele, explică împrejurările şi, poate cel mai important, refuză soluţiile simple. Aşa cum s-a mai vorbit despre Vişniec, el oferă un jurnalism al responsabilităţii.
Memoria este una dintre obsesiile sale constante. Vişniec avertizează adesea că societăţile care uită devin vulnerabile. Războiul din Ucraina, agresivitatea discursului public, transformarea suferinţei în simplă statistică sunt realităţi pe care teatrul lui le prevestea. La 70 de ani, Matei Vişniec nu este un autor cu o operă încheiată. Continuă să scrie, să publice, să fie montat, să participe la dezbateri. Este atent la tineri, la noile forme de teatru, la evoluţia limbajului. Pentru Matei Vişniec, teatrul nu a fost niciodată un exerciţiu de estetică pură. A fost, mai degrabă, o formă de curăţenie sufletească. Un mod de a verifica dacă limbajul mai spune adevărul sau doar îl maschează. De aici şi atenţia sa obsesivă pentru felul în care vorbesc personajele, pentru ticuri verbale, pentru fraze care se repetă mecanic până devin suspecte. În lumea lui Vişniec, când limbajul se degradează, realitatea îl urmează rapid. Există în piesele sale o solidaritate pentru grupurile marginalizate: clovni fără public, soldaţi anonimi, refugiaţi, femei transformate în teritorii de război, oameni care nu mai au un loc clar într-o lume brutală. Autorul nu îşi transformă personajele în eroi. Îi lasă să existe cu fragilitatea lor, cu spaimele şi micile lor iluzii, iar asta le dă o forţă aparte. Chiar şi atunci când scrie despre teme grave, scriitorul păstrează o ironie calmă, uneori tandră. Umorul său nu e unul de convenienţă, ci un instrument de demascare. Situaţia comică izbucneşte tocmai în locurile unde teama ar trebui să cuprindă cel mai puternic.
Această combinaţie de luciditate, empatie şi refuz al patetismului explică de ce Matei Vişniec continuă să fie montat şi citit. Nu pentru că spune adevăruri confortabile, ci pentru că spune adevăruri care rămân. Poate cel mai important lucru este că Vişniec nu este cinic. Deşi vede limpede dezechilibrele din această lume, nu renunţă la ideea că teatrul şi literatura au un rol important. Poate că nu salvează, dar literatura poate avea un efect de conştientizare. La 70 de ani, Matei Vişniec rămâne prezent şi atent la ce se întâmplă în jurul său. Şi, într-o lume care pare mereu să uite, asta contează enorm.
N. R. – Piese jucate pe scena Teatrului Tineretului: Bine mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi (1990); Trei zile cu Madox şi Ultimul Godot (1991); Buzunarul cu pâine (1994), în regia Nicolae Scarlat; Angajare de clovn (2007), în regia Louise Dănceanu.
Adina Suciu GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ