* Istoria în literatura „lucrului bine făcut”
Biblia, după cum se ştie, şi se recunoaşte, poate fi numită un templu al culturii umanităţii îngemănând magistral istoria cu literatura, în toate accepţiunile ei. Biblia este rodul gândirii şi creaţiei mai multor autori, având deci prerogativele genialităţii producţiilor folclorice despre care ştim că au fost mereu cizelate, până la perfecţiunea divină. În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată) prof. Richard Friedman prezentat ca autoritate mondială în materie de Biblie ebraică afirmă, pe bună dreptate, că ea nu este o carte, ci cărţi, o întreagă bibliotecă având între 100 şi 150 de autori, scrisă de-a lungul unui mileniu. Biblia este, în primul rând, o carte de istorie în paginile sale regăsind destinul omenirii de la „facere” şi până la „apocalipsă”. Ea nu este, desigur o carte de ştiinţă, aşa cum foarte plastic s-a exprimat Petre Ţuţea: Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate. Aserţiunea aceasta reafirmă faptul că ne aflăm în faţa unei opere complete. Cum ar spune nordicii, Biblia este o saga ce redă istoria naşterii omenirii, teme fundamentale, eterne şi general umane: naştere, moarte, iubire, refuzul opresiunii, dorinţa de libertate şi egalitate socială.
Ne vom opri şi vom încerca să analizăm, după puterile noastre omeneşti, legătura dintre literatură şi istorie din una dintre cele mai frumoase poeme de iubire scrise vreodată: „Cântarea cântărilor”. Acest genial poem de dragoste a fost scris de Solomon, fiul lui David şi al Betşebei, rege al Israelului timp de 40 de ani (971-931 î.e.n.) şi este dedicat iubitei sale Sulemenita.
Înainte de a exemplifica intruziunea unor date istorice în această operă literară suntem obligaţi să remarcăm, şi să cităm, câteva din metaforele folosite de autor. Solomon apare Sulemenitei un obiect greu de imaginat el fiind o „periniţă de mirt” („Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei”). (Cântarea cântărilor, capitolul 1, pct. 12); Inexplicabil de frumoasă este şi imaginea „steagului” cu care o întâmpină acesta („El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea”). (ibidem. cap. 2, pct. 4). Nici Solomon nu se lasă mai prejos şi privind podoaba capilară a iubitei o aseamănă cu o „turmă de capre” („… părul tău turmă de capre pare…”). (ibidem. cap. 4, pct.1). Descrierea danturii Sulemenitei ne convinge că dinţii acesteia sunt proaspeţi curăţaţi şi au aromele specifice inocenţei mamei mielului biblic din legendele creştine („Dinţii tăi par turmă de oi tunse,…”). (ibidem, cap. 4, pct. 2).
Şi, desigur, „portretul” continuă. Îl vom reda, cu scuzele de rigoare.
„Gâtul tău e turnul lui David,…” (ibidem, cap. 4, pct. 4)
„Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini” (ibidem, cap. 4, pct. 5).
Istoria este prezentă în acest inestimabil poem precizând şi anotimpul iubirii „Iarna a trecut, ploaia a încetat”. (ibidem, cap.2, pct.1) aducându-ne aminte nouă, românilor, de un celebru citat al unui „Solomon” al epocii moderne care, în acelaşi limbaj biblic, ne anunţa că „iarna nu-i ca vara”.
Aflăm şi câteva obiceiuri ale timpului aşa cum apar din afirmaţiile lui Solomon şi a Sulemenitei: „Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare”. Stricarea viilor apare şi în folclorul românesc tot într-un cântec adresat iubitei. Doar că în România viile nu erau stricate de vulpi, ci de păsări. Iată ce spune un cântec popular din zona Alba Iulia: „Mărie, dragă Mărie /De te-ar da maica ta mie / Să te duc la noi la vie /Că s-o-nvăţat porumbii / De ne strică strugurii / Şi s-o-nvăţat mierla neagră / De ne strică via-ntreagă”. Deosebiri esenţiale sunt şi în ceea ce priveşte locul unde se petrece drama iubirii. Dacă în „Mioriţa” românească ciobanul păştea oile „pe-un picior de plai / pe-o gură de Rai”, în poemul biblic oile se pasc printre crini („Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii” (ibidem, cap. 2, pct. 15, 16).
Din lectura suitei de poeme care compun „Cântarea cântărilor” aflăm şi date despre averea lui Solomon şi modul în care se lucra şi se plătea munca: „Solomon avea o vie pe coasta Baal-Hamon; el a dat via lucrătorilor, s-o lucreze şi să-i dea fiecare la rod o mie de sicli de argint”.
„Via mea este la mine acasă; mia de sicli să fie a ta, Solomoane, şi două sute numai pentru cei ce păzesc roadele ei!” (ibidem, cap. 8, pct. 12). Istoria este prezentă şi în versurile care descriu bogăţiile şi anturajul regelui Solomon: „Iat-o, este ea, lectica lui Solomon, înconjurată de şaizeci de voinici, viteji falnici din Israel”. „Toţi sunt înarmaţi, la război deprinşi. Fiecare poartă sabie la şold, pentru orice întâmplare şi frică de noapte”.
„Regele Solomon şi-a făcut tron de nuntă din lemn de cedru din Liban”.
„Stâlpii lui sunt de argint, pereţii de aur curat, patul e de purpură, iar acoperişul este de scumpe alesături; darul dragostei alese a fetelor din Ierusalim” (ibidem, cap. 3, pct.7, 8, 9, 10).
Dar, desigur, cele mai multe informaţii istorice sunt cele privind obiceiurile şi, mai ales „morala creştină” acelor vremuri care şi-au găsit locul în acest poem al cărţii sfinte, Biblia. Mai întâi suntem informaţi privind „iubitele” regelui: „Solomon are şaizeci de regine şi optzeci de concubine, iar fecioare socoteala cine le-o mai ţine!” (ibidem, cap. 7, pct. 8). Aceste informaţii sunt completate cu descrieri care creează sugestia incestului:
„O, de mi-ai fi fost tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te ᷾ntâlneam, cu drag, prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea”. (ibidem, cap8, pct.1)
„Te-aş fi luat şi-n casa mamei te-aş fi dus, în casa celei ce m-a născut; tu graiuri dulci mi-ai fi spus şi eu cu drag ţi-aş fi dat vin bun şi must de rodii”. (ibidem, cap. 8, pct. 2)
„Avem o mică surioară, care sâni nu are încă. Ce-am face cu sora noastră, când ea ar fi peţită?” (ibidem, cap. 8, pct. 8).
Privită prin prisma moralităţii, suita de poeme „Cântarea cântărilor”, ca de altfel întreaga Biblie, ca operă literară şi istorică, poate fi foarte bine trecută, după principiile literaturii moderne, în cadrul literaturii „imorale”. Personal, judecând după limbajul plictisitor al acestei opere milenare, accept părerea unui specialist, Richard Dawkins, care, într-o emisiune radio din 2006, în Anglia, spunea „Important este că, fie că afirmaţiile ei sunt sau nu adevărate, Biblia este presupusă a fi sursa moralităţii noastre. Iar poveştile biblice ale distrugerii Ierihonului de către Iosua şi invadării spaţiului vital (lebensraum) al Ţării Făgăduite nu pot fi în general distinse din punct de vedere moral de invadarea Poloniei de către Hitler sau de masacrarea kurzilor şi arabilor din mlaştini de către Saddam Hussein. Biblia poate fi o operă de ficţiune captivantă şi poetică, dar nu este o carte potrivită pentru ca s-o dai copiilor tăi ca să înveţe moralitatea”.
Şi totuşi, recitind cele 130 de „versete” ce compun „Cântarea cântărilor” precum şi celelalte cărţi ale Bibliei, indiferent de variantele ei – Ortodoxă, Ebraică, Gotică, Septuaginta, Luterană sau Samariteană – rămân admiratorul eforturilor unei comunităţi a „lucrului bine făcut”, după expresia unei importante personalităţi evanghelice transilvane. Lucru care explică, istoric, puterea celui te al patrulea Reich rebotezat Uniunea Europeană.
- H. ALUPULUI RUS