* Un regulament al nemulţumirilor unanime
La acest început de semestru în fiecare unitate de învăţământ preuniversitar se discută despre noul regulament şcolar elaborat de Ministerul Educaţiei Naţionale. Cu bune şi rele, actualul Regulament a fost necesar, recunosc toţi partenerii actului educativ. Dar, când vine vorba de drepturi, de obligaţii, de restricţii sau de sancţiuni şi elevii şi părinţii şi profesorii contestă noul act organizatoric.
Părinţii sunt nemulţumiţi
şi contestă obligaţia de a trimite copiii la şcoală, sub ameninţarea unor sancţiuni financiare. Şi zic:
„Pentru a se da o amendă trebuie să existe un cadru legal. Are Consiliul de Administraţie capacitatea de a stabili pe cine amendăm sau nu? Cine amendează un cadru didactic care lipseşte sau care nu îşi face treaba, cine sancţionează viciile sistemului educaţional existent sau încărcătura mare de informaţie inutilă pe care o au în manuale? Sunt fapte care pot justifica într-o oarecare măsură abandonul şcolar, după cum există situaţii care chiar îl justifică: există cazuri în care părinţii, pur şi simplu, nu au cu ce să îşi încalţe copilul pentru a-l trimite la şcoală. Pe cine amendăm aici? Lucrurile ar trebui privite din toate părţile, la fel şi sancţiunile”, afirmă un părinte nemulţumit.
„Amenda nu trebuie să reprezinte o soluţie. Trebuie să existe programe prin care statul să îi încurajeze pe elevi să meargă la şcoală, să le creeze facilităţi acestora, nu să le aplice sancţiuni”, adaugă altul.
Elevii sunt nemulţumiţi
de faptul că de la jumătatea lunii februarie nu vor mai putea părăsi incinta şcolii în timpul pauzelor sau după începerea cursurilor, fără avizul profesorului de serviciu sau al profesorului pentru învăţământul primar/dirigintelui. „Este vorba de o privare de libertate”, consideră ei. Elevii acuză şi faptul că nu pot să îşi facă reviste în şcoală fără acordul conducerii, care poate să cenzureze o revistă, dacă se încalcă regulamentul intern al unităţii de învăţământ. „Este încălcat dreptul fundamental al omului la exprimare” se plâng liderii Asociaţiei Naţionale a Elevilor.
„Aşa-zisa libertate pe care voi încercaţi să o câştigaţi denotă, la un moment dat, că nu înţelegeţi care este responsabilitatea care planează asupra cadrelor didactice care vă au în grijă pe perioada cât vă desfăşuraţi activitatea şcolară. Părinţii vă trimit la şcoală ca să participaţi la o activitate didactică, nu să părăsiţi instituţia şcolară. Ar trebui să vedeţi care este practica în ţările din UE”, răspund ferm cadrele didactice.
Nemulţumirea fundamentală a dascălilor
este, însă, alta: noul Regulament dă prea multe drepturi elevilor şi prea puţine profesorilor. Este un singur articol care face referire la drepturile personalului din învăţământ şi acolo se spune foarte concis că acestea sunt prevăzute de legislaţia în vigoare. Care este legislaţia în vigoare? Avem câteva pagini în care sunt prevăzute numai drepturi ale elevilor şi părinţilor şi, în rest, numai obligaţii, obligaţii şi obligaţii ale cadrelor preuniversitare. „Câteva sancţiuni mai aspre pentru elevi ca să nu le dea libertatea de a ataca un profesor, atât verbal cât şi fizic, ar fi trebuit luate”, sunt de părere o parte din colegii noştri, temători în faţa valului de violenţă care a cuprins şcolile româneşti.
Nici directorii de şcoli nu sunt încântaţi de noile reguli
„Regulamentul suferă de ceea ce juriştii numesc un exces de reglementare. Sunt o grămadă de comisii care trebuie construite, iar directorii trebuie să fie un fel de Mafalda ca să ştie chestiuni juridice, economice, financiare, incendii…”
Cine are dreptate şi cine nu? În locul unui răspuns, care, sigur, ar fi subiectiv, propun spre meditaţie celor trei „tabere” câteva precizări privind disciplina în şcolile româneşti la început de veac XX. Le-am descoperit în Revista Învăţătorimei Române, anul XVI, nr. 7-8, martie-aprilie 1916. Aşadar:
* Prevederile unui Regulament centenar
Mustrarea… e ruptă din rai
„Apoi nu se poate ca într-o clasă să nu fie şi copii răi: aceştia profită de orice clipă când scapă de supraveghere pentru a da drumul neastâmpărărei lor, deranjând în acelaşi timp şi pe camarazii dimprejur. Mai ales aceşti elevi nu trebuie să scape de privirea învăţătorului/ profesorului. Îndată ce i-am prins şoptind în bancă sau trăgând ghionturi, să le punem o întrebare. Ei ne vor spune atunci, că n-au auzit sau n-au înţeles şi ne vor ruga s-o repetăm. Vom profita de încurcătura lor pentru a-i mustra cu gravitate şi a-i sfătui părinteşte să fie atenţi pe viitor.
În caz când sfatul acesta nu s-a prins, în urma unei recidive vom spune elevului să vină la cancelarie la sfârşitul clasei: Atunci, în puţine cuvinte spuse cu părere de rău dar pline de hotărâre, îl vom anunţa că va fi pedepsit îndată ce se va face vinovat de neorânduială (…)
Răsplata, înaintea pedepsei
„Ce să facem cu şcolarii care n-ascultă de vorbă bună? Înainte de a recurge la pedeapsă, ar fi bine, dacă e cu putinţă, să lipsim elevul vinovat de răsplata la care se aştepta, de pildă de nota bună sau de micile daruri (?!?) Răsplata e un stimulent preferabil pedepsei, căci încurajează şi înviorează pe copil, în timp ce pedeapsa îl deprimă sau chiar îl demoralizează.”
Şi totuşi…
„Dar dacă şcolarul e dintre aceia care nu se aşteaptă la răsplată? Atunci suntem nevoiţi să recurgem la pedeapsă: îl vom ţine în picioare la colţul sălei, sau îl vom opri de a se bucura de recreaţie sau îl vom opri după terminarea clasei, dându-i ceva de lucru. Oprirea să nu fie prea îndelungată: va fi de la un sfert de oră până la un ceas cel mult variind după vârsta şcolarului, natura greşelei sale şi gradul de recidivă.(…)”
Totul în înţelegere cu părinţii
„În sfârşit, în cazul extrem când această pedeapsă nu-şi atinge scopul, ne vom plânge familiei şi în înţelegere cu părinţii putem aplica şcolarului recalcitrant câteva linii la palmă.
Dar cu măsură…
„Obiectul pedepsei fiind ca să îndrepte pe cel vinovat, vom pedepsi în aşa fel ca elevul să nu-şi piardă cu desăvârşire ruşinea, să nu ajungă obiectul de batjocură al camarazilor lui, ci dimpotrivă să se nască şi să se întărească în el dorinţa de a nu mai păcătui (…)”
Atenţie, domnilor învăţători!
„Învăţătorului nu-i este îngăduit să se înfurie, să-şi piardă firea în clasă, orice s-ar întâmpla. Furia este ridiculă atunci când nu inspiră groază şi ridicolul face pe învăţător să-şi piardă autoritatea morală (…)
„Învăţătorul care se lasă condus de dispoziţia momentului în enunţarea sau aplicarea acestor reguli, nu va obţine disciplina (…)”
Educaţie diferenţiată…
„Regulile de disciplină trebuie să fie invariabile şi inflexibile; mijloacele pentru respectarea lor vor fi însă adaptate firei particulare a fiecărui elev. Nu putem proceda la fel faţă de un copil simţitor şi faţă de un altul neruşinat. Cu cel dintâi va trebui să fim blajini, să facem apel la bunele lui simţăminte; cu cel de-al doilea vom fi severi, vom căuta să-i trezim simţirea lui amorţită şi să-i înfrânăm apucăturile cele rele.”
În loc de concluzie…
„Disciplina elevului nu trebuie să consiste în deprinderi pasive, nu trebuie să fie întemeiată numai pe frică. Să nu uităm că disciplina e un mijloc, iar nu un scop; că avem de format oameni liberi, capabili să se conducă singuri în viaţă. Vom respecta prin urmare demnitatea elevilor, vom respecta pe cât posibil libertatea lor şi nu le vom înăbuşi purtările lor naturale, ci vom căuta să le orânduim.”
Ce spuneţi despre aşa reguli de disciplinare a şcolarilor? Simple: începem cu răsplata, de fapt cu lipsa ei, continuăm cu mustrarea, îl ţinem pe elev în picioare şi eventual îi tragem şi câteva linii la palmă, dar numai cu acordul părinţilor. Dar ce ne facem noi, dascălii de astăzi, cu un Regulament venit la patru ani după adoptarea Legii educaţiei, plin de cifre, litere, exprimări reci şi lungi? Dar nu vă revoltaţi. Nimic nu este pierdut. La Ministerul Educaţiei s-a format deja o comisie de lucru care trebuie să modifice noul regulament. Succes!
Liviu RUSU