Brâncuşi e pentru noi, românii, o statuie, ceva ce trebuie adulat şi venerat necondiţionat, e subiect de conversaţii mondene – la fotbal şi la Brâncuşi se pricepe toată lumea -, e al nostru deşi şi-l revendică şi francezii, e dovada că noi, românii, am pus umărul la cultura europeană, nu suntem chiar aşa, veniţi cu pluta, e un fel de Eugen Ionescu care scria cu dalta, sculptând idei şi desfiinţând cu nonşalanţă toate canoanele clasice. E, acesta, un lucru care n-a rămas neobservat, exegezele privind personalitatea unui ţăran, mai cunoscut în Montmartre decât la Hobiţa, tomurile despre opera sa, ticsind rafturile unor întregi biblioteci. Şi de aceea, oricine s-ar încumeta să scrie despre Brâncuşi – dacă nu e inconştient – nu poate s-o facă decât cu spaimă. A-i cântări opera, ori a-i măsura umbra este, pentru profani, o impietate – la fel de mare ca aceea de a-i pune note lui Dumnezeu. Drept care o să mă opresc aici.
Întors din America la sfârşitul anului 1968, Petru Comarnescu a adus cu sine, ca pe un trofeu, fotocopiile unei stenograme celebre. Este vorba despre consemnarea procesului dinte Brâncuşi şi Statele Unite (Dosarul 209109-G) desfăşurat la New York, cu începere din 21 Octombrie1927. Deşi adnotase şi comentase documentul, Crohmălniceanu îl încredinţează tiparului fără prefaţa sa şi cartea – „Brâncuşi împotriva Statelor Unite” apare la Editura Dacia din Cluj, în 1971. Istoria acestui proces este sintetizată pe scurt de Alexandru Buican în „Prologul” lucrării „Brâncuşi. O biografie”, Editura Artemis, Bucureşti, 2006:
„Procesul care se desfăşoară la New York, cunoscut în presă sub denumirea de „Brâncuşi contra Statelor Unite”, este dintre cele mai ciudate. Sculptorul, sprijinit de prietenii şi admiratorii săi americani, a dat în judecată Departamentul Vămii, deoarece acesta i-a clasificat lucrarea cea mai dragă, Pasărea în văzduh, drept simplu „obiect industrial”. Steichen, care a cumpărat lucrarea cu 600 de dolari de la Brâncuşi s-a văzut taxat de vamă cu 40% din preţ sub incidenţa unei legi care n-are nici un raport cu arta.(…) Nu numai ciudat, dar şi fără precedent acest proces. Avocaţii lui Brâncuşi trebuie să facă dovada, folosind la nevoie argumente estetice, că lucrarea lui Brâncuşi este o operă de artă, poate chiar o pasăre, şi că deci se înscrie în clasa lucrărilor artistice şi, în consecinţă, este scutită de vamă. Apărarea Vămii încearcă la rândul ei să probeze că lucrarea nu este un unicat, ci o producţie de serie şi că finisarea nu este executată de artist, ea putând fi executată cu scule mecanice de oricare meseriaş.
Brâncuşi răspunde deci, în depoziţia sa, punctual la întrebările ridicate în tribunal:
…Am conceput şi creat Pasărea în văzduh în atelierul meu din Paris, în anii o mie nouă sute douăzeci şi cinci şi o mie nouă sute douăzeci şi şase.
…Este o operă originală şi sunt ocupat în prezent cu producerea primei replici a acestui bronz.
…Am conceput prima idee a acestui bronz încă din anul o mie nouă sute zece şi de atunci am gândit-o şi studiat-o mult. Am conceput-o ca pe o creaţie în bronz şi am făcut un model al ei în ghips. L-am dat unei turnătorii, împreună cu formula amestecului de bronz şi cu alte indicaţii necesare. Când piesa turnată în formă brută mi-a fost adusă a trebuit să acopăr găurile de aerisire ca şi pe cea de interior, ca să corectez diferitele defecte şi să şlefuiesc bronzul cu pile şi şmirghel fin. Toate acestea au fost făcute de mine cu mâna; această finisare artistică ia un foarte lung timp şi echivalează cu a porni crearea lucrării de la început. Nu am lăsat pe nimeni altcineva să facă vreo operaţie de finisare, întrucât subiectul bronzului este o creaţie deosebită a mea şi nimeni, în afară de mine, n-ar fi putut s-o ducă la capăt într-un mod mulţumitor.
…Nu poate fi îndoială că bronzul n-ar fi o lucrare originală întrucât este singurul pe care l-am făcut din acest subiect, iar întâia replică nu este încă terminată. Afirm că nici un alt bronz similar nu există; bronzul vândut este cel original.
…Şlefuirea a fost făcută de mine însumi, de mână. Ar fi cu neputinţă s-o fac cu ajutorul vreunei perii sau altor dispozitive de şlefuit.”
În final, arta învinge legea, iar legea umilită se pleacă în faţa artei. Brâncuşi câştigă procesul şi îşi consolidează faima mondială, consfinţind prin această victorie nu doar principii estetice noi, ci şi actul oficial de naştere al artei moderne. „Măiastra” sa zboară şi intră în legendă, iar sculptorul cucereşte întreaga lume. Iar despre aceasta, în altă parte, Brâncuşi consemnează:
„În vreme ce mă apropiam de New York, pe vaporul „Paris”, pornind din Le Havre, în 1926, cu prilejul Procesului împotriva vamei SUA, care a interzis expunerea Păsării măiestre, pe pământ american, la Brummer Galleries, eu am avut revelaţia să revăd-rememorez imaginea atelierului meu, la o altă dimensiune („a large scale” – devenită cu totul monumentală)”. Este o premoniţie împlinită.
Mai mult, dincolo de proiectarea atelierului şi artei sale la scară planetară, Brâncuşi a creat din „Măiastra” sa un adevărat semn de carte pentru istoria artelor.
Aceasta îmi aminteşte că Giorgio Vasari parcă, spunea în „Vieţile pictorilor sculptorilor şi arhitecţilor” că, după 1504 când „David” al lui Michelangelo a fost expus în Piaţa Signoriei, florentinii au început să împartă evenimentele în cele petrecute înainte sau după „Uriaş”.
Un alt semn de carte.
Mircea ZAHARIA