(urmare din numărul 135)
Înflăcărat şi vibrînd la gîndul înfăpturii Unirii, Alecsandri scrie poezia Steaua ţării, care apare ca un răspuns la chemarea pe care Bălcescu i-o făcuse în 1847: “… să întoarcem ceea ce ne-a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră”. Tot Alecsandri sesizează şi propaganda antiunionistă ce încerca să deruteze opinia publică, de aceea scrie o scenetă satirică Păcală şi Tăndală, menită să combată, cu mijloacele artei, pe duşmanii Unirii. Lupta pentru Unire ia amploare şi se generalizează în întreaga Moldovă. Sosesc petiţii din principalele judeţe: Bacău, Dorohoi, Neamţ, Roman, Bîrlad, Tecuci, Focşani etc, semnate de un mare număr de persoane, de la boieri pînă la intelectuali fără nici un simplu tittlu de boierie, sau chiar simpli meşteşugari. Oamenii simpli, animaţi de ideea Unirii, însufleţiţi de discursurile din adunările consultative presează şi dau greutate în victoria luptei pentru Unire.
Cuprins de entuziasmul popular, Alecsandri preia versiunea Hora Ardealului publicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură la 1848 şi-o modifică în varianta Hora Unirii- cîntecul pe care-l publică în ziua de 9 iunie 1856 în Steaua Dunării.
Nici antiunioniştii nu stau, încearcă pe căi diplomatice şi cu plocoane să determine Înalta Poartă să numească în funcţiile de caimacami boieri antiunionişti. În Moldova, boierul Toderiţă Balş fu numit în această funcţie şi imediat trece la măsuri represive, interzicînd cîntarea cîntecului Hora Unirii şi reprezentarea scenetei Păcală şi Tăndală.
Într-o asemenea situaţie grea, unioniştii moldoveni reacţionează. Kogălniceanu, unul dintre fruntaşi, scria lui C.A. Rosetti “… am determinat pe toţi şi sper să fi reuşit să se lase deoparte orice duşmănie, orice părere secundară neimportantă şi să ne ţinem fermi şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii… Unirea şi Unirea şi numai Unirea. Va fi salvarea noastră, va fi fericirea patriei comune”…
În acelaşi timp, Alecsandri comunica despre desfăşurarea evenimentelor din Moldova prietenului său Grenier, plecat în Franţa, şi-l asigura că şi pe faţă şi pe alte căi ascunse lupta pentru Unire se înteţeşte.
În februarie 1857 se constituie un comitet electoral în Moldova compus din zece membri şi se semnează o petiţie către Marile Puteri prin care li se aduceaua cunoştinţă abuzurile administraţiei din Moldova, partizanii Unirii cerînd garantarea libertăţii lor. Evenimentele se precipită căci caimacamul Toderiţă Balş moare pe neaşteptate şi este numit pe neaşteptate unul dintre boierii cei mai înverşunaţi antiunionişti, Nicolae Vogoride. Astfel, lupta era deschisă. Ziarul Steaua Dunării este interzis şi va apărea în limba franceză la Bruxelles. Se alege o delegaţie compusă din Kogălniceanu, Alecsandri şi Rallet care să înmîneze un memoriu Comisiei Centrale de la Bucureşti. Cum soseşte la Bucureşti, Vasile Alecsandri publică în ziarul Concordia, ziar unionist, poezia Moldova în 1857, pe care cenzura o interzisese la Iaşi. Blestemul din finalul poeziei la adresa antiunioniştilor a avut un puternic ecou asupra maselor largi, care simpatizau cu Unirea:
Blestemul ţării curînd să cadă
Pe capul vostru nelegiuit
Blestem şi ură…!Lumea să vadă
Cît rău în lume aţi făptuit!
Fie-vă viaţa neagră, amară!
Copii să n-aveţi de sărutat!
Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară
Aici să n-aveţi loc de îngropat!
Şi cînd pe calea de veşnicie
Veţi pleca sarbezi tremurători
Pe fruntea voastră moartea să scrie:
Duşmani ai ţării! Cruzi vînzători!
Continuă tot anul 1858 demersurile în străinătate şi în noiembrie 1858, în conformitate cu hotărîrile Convenţiei de la Paris, căimăcămia înlocuieşte vechiul guvern al lui Vogoride cu un guvern provizoriu pînă la alegerea noului domn, în care ca ministru de externe se află Mihail Kogălniceanu şi din care face parte şi Al. I. Cuza.
În această atmosferă de mari incertitudini se desfăşoară alegerile, între 26 şi 30 decembrie. La 28 decembrie/ 9 ianuarie, are loc deschiderea solemnă a Adunării elective din Moldova.
Ştefan CORNEANU
(continuare în numărul viitor)