Închisoarea de la Aiud. În intimitatea iadului (II)

* Dialog cu domnul Grigore Caraza

Aveaţi paturi în celule? Că nu aţi spus nimic de ele pînă acum…

– Nu, nici pe departe. Am avut paturi, hăt, tîrziu…!

– Deci totul, viaţa, se petrecea jos, pe duşumea. Sau pe piatră?

– Nu, aveam norocul să nu fie ciment pe jos ci duşumea.

– Noaptea vă era respectat somnul?

– Păi ce somn mai era acela, cînd zăceai flămînd şi gol tot timpul? Gardienii te lăsau în pace, fiindcă dormeau şi ei noaptea, moţăiau.

– Asta a fost, hai să zicem, în perioada obişnuită. Dar cum se petreceau lucrurile la reeducare? Cît aţi stat la reeducare?

– Patru ani. Mai precis, reeducarea la Aiud a început în anul 1960 şi s-a terminat în anul 1964. Au fost şi ceva pregătiri, chiar înainte de ‘60. Dar cele mai multe despre reeducarea din Aiud le poate spune Valeriu Anania, cel care a condus, de fapt, reeducarea. El se cunoştea cu Crăciun, directorul închisorii, încă din anul 1946, cînd a fost greva studenţească de la Cluj, grevă condusă chiar de Anania, care era student. Odată şi odată tot trebuie să iasă adevărul la iveală, măcar dînsul ar fi trebuit să facă mărturisirile finale. Nu putem face lumină pentru acele timpuri, dacă nu recunoaştem vinovăţiile şi pe vinovaţi.

– Care era programul unei zile – dacă putem să-l numim program – la reeducare?

– Pentru cei reeducaţi sau pentru cei care au refuzat reeducarea? Că erau ipostaze diferite.

– Normal, pentru cei care au refuzat reeducarea, fiindcă eraţi printre ei…! Cum era mîncarea, de exemplu?

– La început, numărul celor care au refuzat reeducarea a fost mai mare. După aceea s-a tot subţiat, dar cei care conduceau reeducarea au uzat de toate mijloacele, încît la sfîrşit au rămas verticali doar cincizeci şi şase de oameni din şapte mii, cîţi fuseseră la început. Cei şapte mii de oameni au fost scoşi din celule, ca să nu fie otrăvit mediul care începea să devină curat, şi în fabrica Stoica, care era alături, fabrică luată de închisoare, s-au făcut dormitoare foarte multe şi mari, avînd aici tot confortul: pătură, mîncare bună, cărţi şi bineînţeles, vorbesc la figurat, otrava care li se dădea zilnic şi care era lecţia care era împotriva neamului românesc, a bisericii şi a legionarilor. Pentru că pentru comunişti Biserica a însemnat cea mai mare piedică, iar legionarii erau cea de a doua mare piedică.

– Care era, totuşi, programul unei zile a unui deţinut care nu accepta reeducarea?

– Acei care au refuzat reeducarea au fost băgaţi în zarca. Zarca a fost făcută de Bruckental, guvernatorul Ardealului, în timpul Mariei Thereza, el fiind şi unul dintre amanţii ei, după cum se ştie şi era închisoarea numai pentru români. Zarca avea parter şi etaj, cu 74 de celule. Încă din 1928 zarca a fost declarată insalubră pentru că pînă la un metru, un metru şi ceva zidul era umed, tot timpul umed şi acolo era cel mai bun sistem, pentru comunişti, de a ucide oamenii, încet, încet, cu metodă. În zarca, în timpul reeducării, la ora 5 dimineaţa era deşteptarea şi la ora 10 noaptea era stingerea.

– Iar peste zi stăteai în umezeală, dîrdîind de frig…

– Peste zi stăteam numai în picioare, nu aveam voie nici măcar să atingem patul, nici măcar să ne rezemăm de pat. Iarna se dădeau doar cîteva lemne, era cîte o sobă de metal care nu făcea mai deloc căldură. În gamela pe care o aveam în dotare puneam apă, o puneam pe sobă şi făceam apă fierbinte şi eram foarte fericiţi că puteam bea apă fierbinte. Programul era unul singur: foame, frig, stat în picioare. Adică exterminare.

– Şi se murea, se murea în condiţiile astea, nu-i aşa? Cum se murea la Aiud, domnule Caraza? Moartea era o dramă sau o izbăvire?

– Moartea era banalizată, acolo, devenise un act statistic pentru administraţie. Cînd duceau mortul la Rîpa Robilor, locul unde erau îngropaţi cei care nu rezistau, unde acum este un monument impresionant, care se regăseşte şi pe coperta cărţii mele, erau nişte sicrie de serviciu care erau manevrate de cîte patru deţinuţi. Doi trăgeau, doi împingeau. Iar împrejur erau doi, trei sau chiar patru gardieni cu armele în mîini, care păzeau cortegiul improvizat. Dar în momentul în care ieşeau pe poartă, unul din gardieni, cu o sulă mare, înţepa mortul în inimă, de cîteva ori, ca să fie sigur că e mort, că nu e o moarte aparentă şi să nu cumva să-şi revină, să scape şi să evadeze din cimitir. Se spune că era mormînt pentru fiecare şi că fiecare avea sicriul lui. Nu-i adevărat, cînd se ajungea acolo era o groapă unde se răsturna mortul, hainele de la puşcărie erau recuperate, că erau pe inventar şi era îngropat doar în ismene, în chiloţi sau chiar în pielea goală. Aşa au fost aruncaţi în groapă începînd cu un Mircea Vulcănescu, continuînd cu mari somităţi ale neamului nostru. Pentru că Aiudul, în afara faptului că a fost cea mai grea închisoare din sud-estul Europei, a fost închisoarea intelectualilor. Acolo au murit treizeci şi patru de generali, acolo au murit savanţi, ingineri, doctori, preoţi, toţi parte din crema inteligenţei neamului românesc. Şi aşa cum am mai spus, locul acela, din cimitirul de la Aiud, e plămădit cu creierul şi cu sîngele inteligenţei româneşti.

A consemnat Adrian ALUI GHEORGHE