Călătorule, de oriunde vei fi cînd vei străbate legendarul ţinut al Neamţului, apleacă-ţi ochii şi printre minunatele locuri pline de istorie prin care treci. Fiecare aşezare monahală, fiecare localitate îşi are istoria ei, personalităţile sale cu care noi, urmaşii lor, ne mîndrim.
Dacă vei lăsa în urmă salba de mănăstiri de la poalele Subcarpaţilor Moldovei, nu departe de Humuleşti – locul natal al marelui povestitor Ion Creangă, vei zări în deschiderea largă a depresiunii Neamţului „Măgura Boiştei”, la poalele căreia se află satul cu acelaşi nume, pe care G. Ibrăileanu avea să-l descrie în romanul „Adela”, „deal tărăgănat acoperit pînă aproape de vîrf cu lanuri înguste ca nişte velniţe multicolore”.
Cu un trecut istoric de sute de ani, această aşezare atestată documentar din 1446 se mîndreşte cu faptul că aici s-a născut şi a copilărit Domnu’ Trandafir.
Cine a fost Domnu’ Trandafir?
În satul Boiştea, în perioada 1838 – 1866 a fost dascăl la biserica din sat tatăl lui Mihai Busuioc. În inventarul bisericii din sat, realizat la 20.12.1965 de preotul paroh, Butnaru Vasile (+), pe Kiriacodronionul din 1801 (carte de cult cu număr de inventar 155) se menţionează: „Să se ştie că aseară s-au cutremurat pămîntul în luna lui ghenar 10 zile 1838, busuioc dascălul, 1838, ghenar 10 Marţi spre Mercuri noaptea, la patru ceasuri.”
Aici s-a născut, în 1847, Mihai Busuioc, „Domnu’ Trandafir” de mai tîrziu. Alături de alţi fii ai satului începe studiul buchiilor sub îndrumarea tatălui său la şcoala ce funcţiona pe lîngă biserica din sat. Continuarea studiilor o va face la Şcoala Domnească de la Tg. Neamţ, deschisă de domnitorul Grigorie Alexandru Ghica încă din 1852. La această şcoală îşi vor desăvîrşi studiile Ion Ştefănescu (Ion Creangă, 1853), Dimitrie Moţoc, Vasile Conta cît şi viitorii învăţători Ştefan Isăcescu, Gheorghe Lăzăroiu, Ion Gheorghiu etc.
Ca urmare a Legii Instrucţiunii publice din 1864, se înfiinţează o şcoală la Petricani, unde va preda dascălul Busuioc (1866-1875). De aici va supraveghea îndeaproape educaţia fiului său, care va urma Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi în timpul directoratului marelui mentor junimist „Titu Maiorescu”. După absolvire, în 1869, în urma concursului dat, Mihai Busuioc ajunge învăţător în Vatra Paşcanilor, devenind „…unul dintre apostolii care au îndurat sărăcia şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţumiri şi vorbe rele şi totuşi a izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea”.
În perioada 1887-1891 învăţătorul Busuioc l-a avut ca elev în clasele primare pe Mihail Sadoveanu, despre care „Ceahlăul prozei româneşti” îşi va aminti spunînd:
„Învăţătorul meu din şcoala primară rurală, de la Paşcani, a fost domnu’ Busuioc, unul dintre cei mai pricepuţi şi mai devotaţi pedagogi, pe care i-am cunoscut în viaţa mea.”
Poveştile lui Creangă, citite blajin de Mihai Busuioc, l-au subjugat din prima clipă pe şcolarul Sadoveanu, scriitorul de mai tîrziu, devenind unic şi inconfundabil în lectura operei humuleşteanului.
În Vatra Paşcanilor, domnu’ Busuioc şi-a adus o contribuţie culturală deosebită, înfiinţînd aici, în 1884, o „Şcoală de adulţi”; în 1887, o casă de economii, iar în 1901, o bibliotecă şcolară. Astfel, Domnu’ Trandafir devine un etalon pentru toţi dascălii care au ştiut prin munca lor să sfinţească locul.
Se stinge din viaţă în 1912, dar amintirea lui va rămîne veşnic vie în rîndul celor pe care i-a format.
Chiar în situaţia în care la început de secol XXI, tehnicile, metodele, tehnologiile didactice suportă mutaţii fundamentale iar condiţiile de învăţare sunt radical îmbunătăţite… cine poate spune că Domnu’ Trandafir nu mai este un model? Ceea ce îl face nemuritor este dragostea, este bucuria de a dărui din prinosul inimii lui, este conştiinţa trează a datoriei făcute din pasiune!
„Învăţătorul este o lumînare care se stinge luminînd pe alţii”
Naraţiunea autobiografică „Domnu’ Trandafir”, sub formă epistolară, adresată unui prieten, e publicată la îndemnul lui George Coşbuc în revista „Albina”, în 1905. Va fi reluată în ciclul de nuvele „Scrisori trimise de un prietin pribeag” în 1907, în volumul „La noi la Viişoara”. Rememorăm pentru savoarea textului lui Sadoveanu:
„Nu, Domnu’ nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari. Îi era drag să ne înveţe şi parcă eram copiii lui, asta am simţit-o totdeauna, cît am fost sub privegherea lui. Se supăra rar şi nu spunea decît două vorbe. Asta-i era mînia cea mai mare: „Măi domnule”… Domnu’ nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pămîntul nostru şi în pămîntul nostru l-au şi îngropat. I-am văzut mormîntul. O cruce de stejar, înnegrită de ploi; deasupra, un brad care fîşîie la cea mai uşoară suflare de vînt. Flori sălbatice pe pămîntul negru. Pe cruce o tăbliţă: Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, Neculai Trandafir…” şi celelalte cuvinte nu se mai cunosc; le-au şters ninsorile şi ploile. Nici şcoala unde m-a învăţat el nu mai este. Acum băieţii învaţă într-un alt loc, într-o clădire nouă, naltă şi frumoasă. Eu nu m-am dus însă să o văd pe aceea; eu m-am dus să văd locul gol unde a fost o odaie scundă, în care ne era cald vara şi frig iarna.
În locul acela odată a trăit un om”.
Prof. Dumitru NECHIFOR