Eminescu și problemele învățământului – Rătăcitorul Pestalozzi
Două ipostaze ale implicării sociale active sunt relevante pentru legătura lui Eminescu cu şcoala şi problemele învăţămîntului: cea de profesor suplinitor şi revizor şcolar între 1 iulie 1875 – 7 iunie 1876 şi cea de gazetar la Curierul de Iaşi şi Timpul. În ambele ipostaze ale experienţei de viaţă, poetul este frămîntat, pe de o parte, de aspectele concrete, reale ale şcolii şi învăţămîntului la acea dată, iar pe de altă parte de problemele teoretice conceptuale ale sistemului de învăţămînt corelat cu gradul de cultură şi civilizaţie al vremii, precum şi cu implicarea factorilor politici şi de guvernămînt în sprijinirea şi progresul învăţămîntului de toate gradele, rural şi urban.
În prima ipostază, ca suplinitor la Institutul Academic din Iaşi şi ca revizor şcolar, numit de Maiorescu, ministrul învăţămîntului public, Eminescu este preocupat de reorganizarea sistemului de învăţămînt, cu precădere cel rural, emanaţie a unei trebuinţe reale a poporului .
Rătăcitorul Pestalozzi – cum îl numeşte George Călinescu – sesizează în cele mai multe localităţi rurale o acută nevoie de ştiinţă de carte, necesară unei populaţii discriminate.
Rapoartele, procesele verbale ale inspectorului şcolar, articolele lui din ziar sunt nu numai o cronică cu suflu patetic, ci şi un competent studiu al învăţămîntului românesc, de pe poziţia unui intelectual elevat, pătruns de imperativul unor înnoiri cu consecinţe benefice pentru destinul ţării.
Analiza critică şi profundă a atitudinii faţă de şcoală şi o anume rezervă a ţăranului român faţă de învăţătură sunt mai degrabă consecinţa stării de sărăcie a satelor şi a indiferenţei organelor locale ale puterii faţă de şcoală . De altfel, sensibil la deschiderea spre învăţătură a satelor, jurnalistul de la Timpul admonestează guvernul pentru că, abuziv şi arbitrar, restrînge reţeaua şcolară rurală cu 30 %, pe un ton caustic, Ce trebuie să înveţe mujicul carte! Dacă patrioţii nu ştiu carte, începînd de la miniştrii şi generali, apoi ţăranul să ştie gramatică şi aritmetică (…)! Nu se poate una ca asta . Unde ar rămîne atunci ierarhia între badea Ion şi un ministru plenipotenţiar la Constantinopol sau un general? (M. Eminescu, opere, vol. XI, Bucureşti, Ed. Academiei,1984, pg. 241)
Sau în alt articol: „La aceste defecte, sunt tot atît de culpabile autorităţile comunale, care nu se îngrijesc de şcoală şi care nu aplică cu rigoare legea învăţămîntului şi ceea priveşte competenţa lor” (M. Eminescu, opere, vol. XII, Bucureşti, Ed. Academiei, 1985, pg. 77).
În problemele teoretice şi de concepţie asupra învăţămîntului, M. Eminescu îşi exprimă părerile şi observaţiile într-o serie de articole dedicate dezbaterii proiectului de reformă a învăţămîntului propus de Vasile Conta, ce prevedea, în esenţă, o diminuare a învăţămîntului clasic în favoarea celui real. Eminescu intră într-o polemică acerbă cu diversele păreri pro şi contra şi recomandă prudenţă în operarea unor schimbări care pot fi bune pentru alţii, dar pentru noi, nesosind la timpul lor, devin dezastruoase.
Învăţămîntul clasic este apărat cu fervoarea celui care putea depune mărturie pentru resursele lui modelatoare, studiile clasice cresc spiritul tinerimii, stimulează atitudinea de a înţelege lesne, de a coordona repede orice altă materie a cunoaşterii omeneşti. Loial se declară şi partizan al unui învăţămînt real care să corespundă cerinţelor unei economii moderne, naţionale.
Un om complet, „desăvîrşit” – acesta este idealul eminescian- nu poate ignora ştiinţele exacte, după cum nu poate subestima resursele formative ale studiilor clasice. Îl regăsim, aşadar, pe acelaşi Eminescu, mînat spre perfecţiune, adevăr şi frumos în toate, cum numai el poate fi.
Iată de ce am readus în atenţia d-voastră doar cîteva idei şi consideraţii ale marelui nostru poet, care sunt astăzi mai actuale ca oricînd şi pe care ar trebui să le aibă în faţă şi în conştiinţă orice om al şcolii, chiar şi ministrul învăţămîntului!
Prof. Ştefan CORNEANU