Constantin TOMŞA
Critic literar
Mă număr printre cei care au avut privilegiul de a se afla în preajma lui Cătălin Stupcanu, în anii ‘70, când eram salariat al Comitetului de Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ, şi în perioada 1983- 1989, când amândoi am fost trimişi la „munca de jos” – cadre didactice la Şcoala Nr. 1 din Piatra-Neamţ, eu de la „cultură” şi el de la „ziar”. Nu pot spune că am fost prieteni, dar între noi s-a statornicit o amiciţie bazată pe respect reciproc şi pot afirma cu certitudine că am reuşit să-l cunosc într-o oarecare măsură, mai precis, atât cât mi-a îngăduit el. Aceste gânduri mi-au fost provocate recent de editarea, sub emblema Editurii „Cetatea Doamnei” (Piatra-Neamţ, 2008), a cărţii ZĂPADĂ ŞI FUM (scrieri de tinereţe), o antologie (poezie şi proză scurtă) semnată Cătălin Florin Stupcanu şi alcătuită de Maria Stupcanu în anul când autorul ar fi împlinit 70 de ani, dar de la moartea căruia, în toamnă, se vor împlini 8 ani (n. 02. 04. 1938 – d. 26. 09. 2000). Cartea conţine, în cele două compartimente „Poezii (1957- 1968)” şi „Proză (1960-1980)”. Unele dintre aceste scrieri, în mod sigur, au apărut în presa vremii. Din păcate, acest lucru nu este menţionat decât la modul general „publicate de-a lungul vremii în diverse publicaţii”. Nu spunem o noutate, pentru cei care l-au cunoscut: Cătălin Stupcanu a fost un om al drumeţiilor la fel de îndrăgostit de natură ca şi înaintaşul său pe care îl aminteşte într-o proză, fără să-l numească (nici nu era nevoie): „… într-un colţ de stradă se păstrează casa acelui insolit profesor de liceu, cu obiceiuri fauneşti de cutreierător al pădurilor, din care literatura noastră a tras bună dobândă…” Atât în proză, dar mai ales în poezie, Cătălin Stupcanu este zgârcit cu cuvintele sau, poate, prea exigent cu sine, din aceste două stări născându-se poezia concisă, discretă precum a fost mereu autorul ei: „Pădure veche de stejar / Încremenită-n pragul toamnei, / Atâta linişte-i în umbra ta, / Că frunzele-ţi de-aramă prăfuită, / Atinse numai, or începe a cânta” („Inscripţie pe un arbore”). El nu este un „cântăreţ al naturii”, un versificator în felul poeţilor din zorii literaturii române, ci unul modern, conştient de ceea ce pune în pagină şi chiar ţine să atragă atenţia: „nu oricui îi e dat să se bucure de neprihănita şi paşnica albă floare” (,,Primăvara”). Parafrazându-l, credem că nu oricui îi e dat să toarne în vers frumuseţea naturii. Numai cei aleşi sunt înzestraţi cu acest har şi Cătălin Stupcanu a fost unul dintre ei. Era convins că între el şi natură este o stare de comuniune reciprocă: „Poate în secunda când voi trece dincolo, / Aceşti stejari şi mesteceni şi fagi / Îşi vor învolbura o clipă coroanele / De purpură şi brocart, atât de dragi, / Şi vor suna lin abia atingându-se / Trunchiurile lor lungi, / Ca nişte buciume prelungi…” („Mă plimbam prin păduri şi livezi”). Oare în acea toamnă de sfârşit de mileniu…? Compartimentul al doilea al cărţii – proza – este, după părerea noastră, partea cea mai rezistentă a cărţii, dând posibilitatea cititorului să-l cunoască pe Cătălin Stupcanu aşa cum a fost şi cum îl caracterizează, în „Cuvânt înainte”, succint dar exact, cea care i-a fost soţie şi l-a însoţit în drumeţiile sale, Maria Stupcanu: „Cătălin Stupcanu a lăsat, pentru toţi cei care l-au cunoscut, imaginea unui om drept, cinstit, corect, deştept, un om care a trăit în aşa fel încât să nu-i fie ruşine niciodată de el însuşi.” Primele proze din această carte, pline de metafore, de simboluri, demonstrează înzestrarea autorului cu harul descrierii, sunt pagini de literatură autentică, originală. (…) Precum un pictor care reţine pe pânză lumina în diversele ei stări, autorul nostru dovedeşte că are ochiul format şi harul aşternerii imaginilor artistice pe hârtie, alcătuind tablouri de o măreţie aparte. El nu a străbătut câmpia, dealul, dar mai ales muntele, nu a traversat râul indiferent. A ştiut să vadă, să asculte, să înţeleagă fiecare tresărire a frunzei, a firului de iarbă, la adierea vântului, să savureze acea simfonie a naturii în întregul ei, dar, ca un adevărat maestru, s-a priceput să asculte şi partitura fiecărui instrument al ansamblului: „La începutul nopţii, brazii şed nemişcaţi, nepăsători şi negri; ei sunt ai nordului! Pădurile de fag se înfioară de spaima niciodată biruită. Întreaga noapte se zbuciumă să fugă, trunchiurile sună prelung, speriind tăcerea…” (,,Nord”). În prozele sale, adevărate „icoane” din Munţii Neamţului, este prezent şi omul acestor locuri, cu munca, cu bucuriile şi necazurile, cu obiceiurile lui. În partea a doua a compartimentului proză au fost grupate, fără un semn anume, scrieri mai puţin literare (nici autorul nu şi-a propus aşa ceva), dar care pun în discuţie norme de comportament uman, concepte, iar comentariile sale dau posibilitatea cititorului să completeze portretul semnatarului acestei cărţi, personalitatea sa marcată de vasta cultură asimilată în timp şi împărtăşită semenilor. Tot aici, găsim ideile autorului despre scris, despre arta cuvântului şi convingerea că această îndeletnicire nu este la îndemâna oricui, subliniind rolul cuvântului / cuvintelor, mai ales, când acestea „scapă şabloanelor”: „Fiecare cuvânt are o anumită rază de bătaie, în funcţie de care vădeşte puterea; forţa câtorva e uriaşă, comparabilă poate doar cu energia concentrată a materiei: odată declanşată, puterea ascunsă a cuvântului poate schimba lumea”. (Apostolul, nr. 105, mai, 2008)