Pe numele său adevărat Festivalul de Lăută din Cetatea Neamţ, ajuns la ediţia aVII-a, anul acesta ne-a rezervat surpriza unei formule itinerante, cu un spectacol de debut pe data de 3 noiembrie 2017, la Palatul Culturii din Iaşi, urmat de un al doilea la Pivniţa I a Curţii Domneşti din Piatra-Neamţ (4 noiembrie) şi ultimul la Muzeul Ceahlău (5 noiembrie), în special pentru turiştii din staţiunea Durău.
Pentru acest proiect, Mirel Remescu – directorul festivalului, a reunit o multitudine de parteneri: Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, Societatea Română de Lăută, Consiliul Judeţean Neamţ, Complexul Muzeal Naţional Moldova, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Muzeul Ceahlău şi Institutul Italian de Cultură Bucureşti.
Întrebată despre scopurile acestui festival, Lucia Olar, una din organizatoare dar şi actriţă protagonistă, a declarat special pentru Revista „Apostolul”: „Festivalul a început acum şapte ani la Cetatea Neamţ, cu intenţia simplă de a aduna toţi lăutiştii din România şi nu numai, pentru că de trei ani avem invitaţi şi din străinătate. Anul acesta la Palatul Culturii a evoluat Massimo Marchese din Italia, un lăutist care a încântat publicul ieşean… Şi nu în ultimul rând dorim să aducem în faţa auditoriului sonetele şi piesele din perioada medievală… ne axăm mai mult pe William Shakespeare dar în anii viitori vom aborda printre alţii şi pe Francois Villon.”
Spectacolul de la Piatra-Neamţ a avut multe elemente de inedit. În primul rând merită lăudată ideea de a inaugura Pivniţa I a Curţii Domneşti ca sală pentru manifestări artistice iar dacă acestea sunt din registrul medieval atunci potriveala este cu atât mai bună. A fost un adevărat deliciu să vedem cum, între piesele muzicale, apăreau de după coloane Jupâniţele Muşatine (actriţa Lucia Olar şi elevele Ana Antonia Dumitriu, Elisabeta Baciu, Maria Luca Sevici), într-o vestimentaţie absolut adecvată, pentru a ne recita stihuri ale Marelui Will sau viersuri arhaice.
Primele momente muzicale au fost oferite de duo Iancu – Lobonţ, stăpânind la perfecţie instrumentul numit archlute (în ciuda sensibilităţii extreme a acestuia, fapt ce necesita acordarea după fiecare piesă). Am avut privilegiul de a asculta muzică renascentistă şi baroc într-o combinaţie de fineţe şi măiestrie, frumuseţe şi neobişnuit. Format din chitariştii Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ, duo şi-a început activitatea în anul 2007, an în care cei doi au absolvit cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Din 2008 au început şi studiul instrumentelor istorice (lăută, teorbă, archlute), iar interesul pentru muzica veche se împlineşte mai târziu prin cursurile de master şi doctorat.
Excelent receptat de public, recitalul de archlute s-a încheiat cu un bis – Pasacaglia de Haendel, proprie transcripţie şi aranjament, după care am fost nevoiţi să ne despărţim de duo Iancu –Lobonţ, bineînţeles în aplauze furtunoase dar ferm convinşi că organizatorii ne mai rezervă surprize.
Şi aşa a fost… pentru că pe scenă a apărut o doamnă de o distincţie învăluită în modestie, într-o ţinută cu adevărat parcă din negura timpurilor, care ne-a cucerit din prima secundă şi ne-a fascinat cu o voce blândă, tulburătoare şi stranie. Este vorba despre Doina Lavric Parghel, însoţită de cobza-i care a consacrat-o, cobza fiind considerată o „nepoată a lăutei, care a reuşit să străbată vremurile, cu mai puţine corzi dar cu alt registru şi altă formă muzicală”… (Mirel Remescu).
Doina Lavric Parghel a cântat muzică tradiţională arhaică, o muzică ţărănească, bătrânească, din vatra satului, o muzică veche contaminată de cobză şi interpretată în funcţie de experienţa, sensibilitatea, cultura proprii. O muzică aşa zis seacă, prin faptul că nu este însoţită de taraf sau orchestră dar este de un farmec şi autentic deosebite şi care reliefează într-adevăr calităţi vocale de excepţie. O muzică ce se cântă la necaz fiind inspirată de durere. Vorba aceea: „Cine nu-i mâncat de rele / Nu ştie-a cânta de jele”. Exemplific cu piesele pline de amar: „Nevasta fugară” şi „M-ai dat, mamă, să fiu dată (Numai să fiu măritată)”…
Solicitată să prezinte pentru cititorii noştri câteva repere ale carierei proprii, Doina Lavric Parghel a început prin a povesti despre satul natal, Lişna, unde „am admirat extraordinar de mult existenţa ţărănească, l-am admirat pe ţăran, l-am privit, l-am urmărit… m-a uimit înţelepciunea, umorul său şi inteligenţa. Al doilea pas este şcoala, aşteptarea, îndoiala şi informaţia pe care mi-a dat-o Facultatea de Filologie. A urmat experienţa cu Ansamblul Profesionist „Ciprian Porumbescu” din Suceava, de la care am învăţat multe lucruri bune. Apoi am avut norocul unor întâlniri cu oameni senzaţionali, maeştri din toate domeniile, culminând cu întâlnirea cu Grigore Leşe, cu care am colaborat opt ani. Acum am spectacole pe cont propriu, un fel de poveşti în care istorisesc şi cânt.”
În ansamblul său, spectacolul din Piatra-Neamţ a fost o reuşită totală, ajungând direct la sufletul publicului prin lucruri atât de rar auzite la noi, de aceea ne exprimăm speranţa că ediţiile viitoare nu vor ocoli oraşul de la poalele Cozlei…
Gianina BURUIANĂ