N-am să vă spun
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.
N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
Încap într-un flaut, într-o vioară.
Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.
Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
şi-n curând o să moară sufocate şi mările.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
şi de arbori plăpânzi care cresc.
Unii-mi spun ca eşti încă frumoasă
Unii-mi spun că eşti încă frumoasă
Eu nu te mai văd azi în nici-un fel
Altădată vieţuiam în colibă
Şi visam că trăim în castel.
Poţi să mă duci într-o vale adâncă
Şi să-mi spui că mă porţi pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie.
Nu ştiu în ce parte se află apusul
Nici răsăritul încotro vine.
Unii-mi spun cu cât eşti mai orb
Cu-atât lumea o vezi mai bine.
Nu-mi mai văd nici măcar mâinile
Când le duc la gură să mi le muşc.
Altădată ocheam Steaua Polară
Şi trăgeam în ea s-o împuşc.
Nu te-ntrista
Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o trâmba de nori,
Vine vântul şi o destramă,
Vântul care scutură flori.
Nu te-ntrista că nimic nu se-ntoarce,
Râurile curg toate spre mare.
Oricât ai merge de repede,
Nu poţi s-ajungi până la zare.
Unii câini latră doar, alţii muşcă,
Bivolii sunt negri şi-mpung.
Pe pajiştea tânără, iezii
Să-mbătrânească n-ajung.
Lasă steaua să cadă chiar
Dacă nu e de foc ci de gheaţă.
Poate venim din lumine ori poate
Din ceaţă venim şi mergem în ceaţă.
Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.
Totul se destramă ca o trâmbă de nori.
Vine vântul şi usucă dealurile
Pe care primăvara se ivesc flori.
Cântec în ceaţă
Copacii, prea negri, ne ies în drum.
Umbrele lor clătinate sunt fum.
O spaimă tăcută ne-nvăluie rea.
Poate vântul ne poartă prin lume ori poate o stea.
Ne ţinem de mâini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.
Cândva ne-am plimbat prin soarele dimineţii,
Acum bâjbâim prin pădurile ceţii …
Ori poate pe marginea vieţii …