Reuşitele de până acum ale Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” din Chişinău ar fi de neimaginat fără contribuţia directorului artistic şi prim-dirijorului Mihail Agafiţa, Artist al Poporului. S-a născut în anul 1973 în Republica Moldova, iar în activitatea sa prodigioasă de conducător de orchestră cele 1.000 de concerte au fost apreciate într-un important număr de ţări.
– Interpretând renumita lucrare „Carmina Burana” de Carl Orff, Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” din Chişinău, sub bagheta dumneavoastră, a susţinut extraordinarul concert de deschidere…
– Pentru noi, reprezintă o mare sărbătoare să cântăm la Vacanţele Muzicale. În acest an, cu atât mai mult, deoarece este a 50-a ediţie. Spiritul acestui loc înnobilează puterea artei sunetelor, iar cu publicul, cu organizatorii vibrăm pe aceeaşi lungime de undă. Mă simt onorat şi fericit că am fost invitaţi. Felicitări tuturor celor care sunt atât de receptivi la frumuseţea muzicii.
– În ce împrejurări aţi optat pentru arta dirijorală?
– Iniţial, a fost pură întâmplare. Eu am urmat cursurile a două instituţii de învăţământ muzical superior şi această materie, arta dirijorală, la prima facultate, era obligatorie doi ani, după care se făcea o selecţie şi o parte mai mică dintre colegi a rămas să studieze două meserii, instrumentul în sine şi dirijatul, iar cealaltă parte, mai numeroasă, a optat doar pentru specializarea interpretare instrumentală. La început, a fost vorba despre dirijatul de jazz. După ce am finalizat prima facultate la Chişinău, de 5 ani, Institutul de Stat al Artelor, am mers la Bucureşti, de această dată a fost o alegere conştientă, să fac dirijat simfonic şi am mai studiat 5 ani la Universitatea Naţională de Muzică cu maestrul Dumitru Goia. La Bucureşti cred că am luat tot ce era mai bun în lume. Însumaţi, am 17 de ani de studii superioare: două facultăţi cu durata de câte 5 ani, un masterat de un an şi un doctorat care a durat 6 ani, deşi trebuia să fie de patru, dar s-a suprapus peste toate activităţile mele care, slavă Domnului, au fost multe.
– Cum s-a intitulat teza de doctorat?
– „Chitara în creaţia muzicală cultă. Istorie şi contemporaneitate”, conducător ştiinţific fiind conferenţiarul cercetător Victor Ghilaş, doctor habilitat în studiul artelor. Este o lucrare de o mare cuprindere pe care am susţinut-o în octombrie 2024 la Şcoala Doctorală Ştiinţe Umaniste şi ale Educaţiei a Universităţii de Stat din Moldova.
– Chitara a fost iniţial marea dvs. pasiune?
– Acum este a doua, cândva, a fost prima. Cânt şi într-o formaţie de cvartet-cvintet împreună cu soţia mea şi abordăm nişte stiluri destul de interesante: muzică balcanică, latino, orientală, etno, clasic stilizat, mai puţin muzică clasică. Fiica noastră este studentă în anul III la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studiază vioara cu maestrul Gabriel Croitoru, iar fiul nostru are 14 ani şi studiază tot vioara la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Chişinău. Când suntem cu toţii acasă şi studiem fiecare în câte o cameră, casa noastră devine conservator.
– Dacă ar trebui să faceţi în câteva fraze autoportretul dumneavoastră, ce aţi sublinia?
– Sunt recunoscător lui Dumnezeu, pentru că am primit o educaţie aleasă, pentru că, datorită profesorilor mei, în special maestrului Dumitru Goia, am urmat o valoroasă şcoală dirijorală. Lumea mai spune că ştiu să mă organizez şi să-i organizez şi pe alţii, lucru care nu este la îndemâna fiecărui artist, unii fiind mai boemi din fire.
– Cu cine vă asemănaţi ca stil dintre marii dirijori ai lumii?
– Nu mi-am pus problema.
– Niciodată?
– Cred că mi-am construit un stil propriu. Titanii din arta dirijorală merită toată admiraţia noastră. Apreciez la dirijori nu doar calităţile care sunt legate direct de tehnică, dar şi muzicalitatea lor, ideile care creează un moment muzical de lumină şi impun un etalon artistic, ceea ce poate servi drept model.
– Cum se formează o mare orchestră?
– Se formează din personalităţi, asta trebuie remarcat în primul rând. Muzicienii, fiecare în parte, sunt personalităţi formate deja de când sunt copii. Şi aceşti artişti, în afară că au această parte de individualitate foarte bine dezvoltată, trebuie să ştie să se integreze în colectiv, să lucreze în armonie unii cu ceilalţi, să facă o echipă, lucru care nu este uşor. Deci, dacă partea de orgoliu predomină, nu-i uşor să cânţi în ansamblu, şi atunci este destul de complicat să formezi o mare orchestră, dar cu tenacitate şi cu multă muncă se poate.
A consemnat Violeta MOȘU