În copilăria mea, într-o vară de demult, pe vreme de război, un tânăr pilot, Celu Bălan din Negreşti, a zburat cu un aparat de recunoaştere IAR 37 de pe aerodromul militar din Piatra, din dosul Pietricicăi, şi, aterizând pe şesul Dolheştilor, între Dobreni şi Negreşti, ne-a făcut tuturor ţâncilor adunaţi ca la iarmaroc plăcerea de a urca pe rând în carlinga avionului, pe postul mitraliorului. Ba încă, fiind eu fiul lui „Domvăţător”, pe mine m-a înălţat şi m-a legănat în văzduh preţ de câteva minute.
De atunci am câştigat un interes statornic pentru aviaţie, cu toate că în adolescenţă visul de a deveni pilot mi-a fost brutal sfărâmat fiindcă sufeream de o uşoară miopie, dar mai ales pentru că proveneam dintr-o familie ciumată, de „duşmani ai poporului”.
… Şi am ales, după sfatul străluciţilor mentori de la „Rareş”, să urmez calea celor cinci generaţii de dascăli din neamul meu, care m-au precedat: am devenit, ca şi ei, învăţător.
Mărturisesc (spre oripilarea persoanelor disciplinate conform instrucţiunilor primite de sus) că, de-a lungul anilor numeroşi de profesorat, am urât (uneori pe faţă; de obicei, din pricini lesne de înţeles, doar în sine-mi), scriptologia.
În calitate de victimă timpurie a birocraţiei eterne din şcoala românească, prima învăţătură aspră şi de neuitat am primit-o de la o asistentă universitară de „metodică”, persoană încă jună, frumuşică şi destul de vioaie, dar profund alterată de credinţa ei nestrămutată în hârtii.
În anul terminal de studenţie, la mijlocul veacului trecut, trebuia să produc o „lecţie deschisă”. (Aşa se chema. Acum sunt convins că s-a renovat, păstrând cu siguranţă acelaşi conţinut, dar cu denumire anglo-saxonă.)
Acea „lecţie deschisă”, cea dintâi din anemica-mi „practică pedagogică”, urma să ducă „Puiul”, celebra schiţă a liricului Brătescu Voineşti, într-o clasă a cincea a unei instituţii şcolare cu înalt renume, din Capitală. Era o clasă de băieţi, vestită între studenţi, mai ales între studente, prin tortura iscusită pe care nişte prunci superdotaţi o aplicau cu sadism infantil victimelor, inclusiv celor din grupa studenţească numărul douăzeci şi trei, din care făceam parte, alături de nouăsprezece fecioare şi de trei băieţi rătăciţi în Eden.
Cu o zi-două înainte de întâmplarea cu pricina, urma să prezint „planul de lecţie”, spre a fi văzut, corijat, comentat şi la urma-urmei refăcut da capo al fine după pohta dăscăliţei noastre, fiinţă pe cât de fotogenică tot pe atâta de teutonă.
Cu scrisul meu ilizibil, inventat anevoie după ce în copilărie fusesem luat la ţintă de un mitralior nebun, nu aveam nicio şansă în faţa asistentei; aşa că planul ce trebuia dus la control a fost conceput şi caligrafiat de fratele meu de cruce, Gică Radu, viitor profesor doctor şi scriitor, posesor al unei caligrafii miraculoase.
Impresionată de plastica greu egalabilă şi mai ales ţinând seama de conţinutul excelent al planului iscat de mintea strălucită a viitorului universitar, metodista nu m-a jumulit prea mult.
Lecţia cu tortura se anunţa, aşa cum mă aşteptam, dramatică. În ziua execuţiei, de pe coridorul impunătoarei şcoli din capitală, am auzit preludiul violent al caznei ce era menită să mă nimicească.
Înghiţitul în sec, leac verificat în viaţa-mi de nenumărate ori, m-a ajutat să trec teafăr peste pragul infernului auditiv ce mă întâmpina. În aceeaşi clipă, m-a lovit uşor în tâmplă o hârtie care s-a oprit cuminte, din zbor, la picioarele mele bântuite de cutremur.
Simţind cum se deschide pământul spre a mă înghiţi, am rămas înlemnit, cu ochii aţintiţi asupra hârtiei buclucaşe, un mic avion de hârtie.
… „Asta e” mi-a bubuit în cap, odată cu năvala sângelui, o amintire de demult. Şi, cu un fie ce-o fi asumat, m-am proţăpit soldăţeşte pe călcâie, pregătit să urlu ca la mahala … Dar copiii aveau figuri atât de inteligente şi se bucurau atât de sincer de faptul că unul dintre avioanele aruncate de ei a lovit ţinta, încât nu mi-a rămas decât să mă aplec, să ridic de jos obiectul cu pricina, să-l înalţ spre tavan ca pe un trofeu de preţ şi să rostesc scurt, după modelul sergentului spartan care m-a căprărit în armată:
– Bună! … ziua!!
Şi, în liniştea ce mi s-a părut ciudată, am întrebat cu o curiozitate puternic controlată de sinceritatea bine temperată:
– Care dintre voi a zburat cu un avion de război?
Tăcere deplină …
– Nimeni? Atunci nu mă mir că habar nu aveţi cum este alcătuit un avion adevărat! Că ăsta … am constatat cu o oarecare scârbă în ton, prefăcând jucăria într-un nemernic boţ de hârtie.
– De parcă dumneavoastră îţi fi zburat … s-a îndoit prompt şi a ridicat strocul deşteptul clasei.
Mă prinsese şi trebuia să ripostez la rândul meu. Şi cum nu aveam decât o cale, am replicat tărăgănând:
– Păi da … Am zburat … Cu un avion militar, pe scaunul mitraliorului, în timpul războiului.
Adaosul cu războiul ar fi trebuit să fie de granit. Numai că îmi găsisem naşul. Isteţul de serviciu m-a pus la punct:
– Hă, hă! Mitralior cu ochelari!?
Pedeapsa lui Dumnezeu. Când spui jumătate de adevăr, ori minţi în continuare, ori porţi crucea mărturisind adevărul întreg. Aşa că:
– Nu purtam ochelari pe atunci. Eram cam de vârsta voastră … S-a descoperit că am un început de miopie mai târziu, chiar când voiam să devin pilot. A trebuit să-mi aleg alt drum… care să-mi placă la fel de mult ca pilotajul…
Sinceritatea mea părea că îi impresionase. Şi repede, ca să nu-i scap din mână:
– Vreţi cumva să vă spun cum este alcătuit un avion de luptă?
– Vrem! Vrem! au fost de acord, cu strigăte, preopinenţii.
Mai departe, copiii m-au ascultat cu respiraţia tăiată. Dialogul m-a prins şi pe mine, aşa că, la pauză, dragii de ei m-au rugat în cor să mai trec prin clasa lor.
Aţi băgat de seamă, desigur, că planul de lecţie se dusese pe apa sâmbetei, fiindcă ceea ce reuşisem totuşi să încropesc pe tema legală, din proiectul admirabil întocmit de Gică, s-a mişcat în ultimul sfert din oră, cu viteza avionului cu reacţie …
Asistenta, cum era de aşteptat, mi-a desfiinţat cu maliţie, punct cu punct, invenţia; totuşi, circumstanţele fiind evident atipice, m-a iertat pe jumătate, mai ales când i-am mărturisit că îi admiram pe aviatori şi zburasem o dată, în pruncie.
La întrebarea sa capitală despre ce aş fi făcut dacă nu eram informat cât de cât în legătură cu aviaţia, am greşit ca de obicei şi am rugat-o frumos să-mi dea dumneaei soluţia salvatoare, fiind eu sigur că o are la îndemână.
Eşti puţintel isteţ şi foarte obraznic! Ai toate şansele să zbori toată viaţa pe avionul tău de hârtie! a finalizat domnia sa, scurt şi tăios, analiza „lecţiei deschise”.
Şi, pentru că pe atunci nu se acordau note, ci calificative, m-a miluit cu un „suficient” de care aveam mare nevoie.
… Şi vreme de patruzeci de ani, străbătuţi într-o poveste cu multe spectacole feerice dăruite de fantasticii mei elevi, am zburat într-una.
Şi m-am trudit cu îndărătnicie să rămân aşa cum m-a descris asistenta de metodică, acum trei sferturi de veac: puţintel isteţ şi foarte obraznic, pilot norocos şi fericit pe mirabilul meu avion de hârtie!
Mihai-Emilian MANCAŞ