În orăşelul meu cochet dintre munţi, înainte de 1989, existau trei cinematografe, corespunzătoare celor trei mari cartiere care desfăşurau principalele ramificaţiile urbane. Unul avea chiar două săli de proiecţie simultană, ceea ce nu se-ntâmpla în multe locuri din ţară. Lipsiţi de programe tv normale şi de alte evadări din cenuşiul cotidian al muncii, al ideologiei şi al betoanelor, locuitorii patriei socialiste aveau nevoie şi de relaxarea celei de-a şaptea arte. Cenzura părea, aici, mai permisivă decât în cazul altor show-uri culturale. Pe lângă filme produse în blocul comunist (cehoslovace, chinezeşti, ruseşti), scăpau şi pelicule occidentale (westernuri, policier-uri, istorice) care nu puneau în pericol, cel puţin aparent, opţiunile politice interne. Ecranul mare, din pânză albă, sau peretele văruit din faţa mulţimii de scaune era planeta pe care se desfăşura existenţa bidimensională a unor fascinante personaje. Ea funcţiona cu un emoţionant preambul „în cer”: cu afişe colorate puse, din timp, în vitrine, cu anunţuri pentru „programul viitor” (în următoarea săptămână), cu fotografii alb-negru din film, aranjate lângă afiş, cât mai persuasiv.
M-am numărat printre devoratorii de filme şi, cu adevărat, cinema-ul a fost, pentru mine, un univers paralel. Mă scufundam avid în viaţa imaginară din peliculă, o trăiam acolo, pe scaunul de vizionare, o sorbeam prin toţi porii, mă implicam cu toate simţurile, cu încordarea unei ontologii care debuta prin prospectarea îndelungată a afişului şi a pozelor, prin încordarea aşteptării zilelor de sâmbătă sau duminică, prin obţinerea banilor pe bilet, statul la coadă, la casă (cei de azi nu-şi pot închipui cum arăta îngrămădeala infernală din faţa casei de bilete, la cinema, când rula o peliculă dorită) şi bucuria de a te fi văzut intrat. Stăteam şi-n picioare, două ore, dacă era nevoie (am stat prins între corpuri, fără să ating podeaua, la o mulţime de filme la care nu mai găsisem bilete cu loc), într-o aglomeraţie sufocantă, numai să scap de prezent prin călătoria în lumea de pe ecran. SĂ VĂD FILMUL! O dată cu stingerea luminii şi cu lansarea, prin gemuleţul de proiecţie, a unei lungi şi diafane fascicule spectrale, un big-bang mut năştea un nou univers. Eram tot timpul deranjat de cel vechi, care mă izbea, după ieşirea de la film: străzi, maşini, zgomote, oameni, pulsaţia anostă a cotidianului, într-un cuvânt. Mă confruntam, din nou, cu realitatea obişnuită − atât de „alta” decât cea pe care tocmai o experimentasem, pe ecran. Redeveneam eu însumi, în multe privinţe.
După 1990, trecute dintr-o administraţie în alta, au mai rezistat un timp cele trei cinematografe, apoi, pe nesimţite, concurenţa internetului, a DVD-urilor de închiriat, a gadget-urilor domestice şi a sălilor 3D din marile mall-uri le-a devorat. Unul s-a transformat în restaurant (renovat complet), celălalt a devenit o ruină populată de aurolaci (clădirea n-a putut fi prinsă în nicio altă investiţie locală), iar ultimul funcţionează, încă, pe avarie, cu sala închiriată, adesea, altor activităţi care presupun public (conferinţe, întâlniri politice şi culturale, festivaluri de tot felul). (…)
Nimeni dintre oficiali n-a investit, vreau să spun. Dar există un om care, printr-o admirabilă încăpăţânare, şi-a dedicat viaţa conservării şi salvării acestui ultim cinema al oraşului său. După ce, odinioară, s-a ocupat, ca angajat România Film, de proiecţia peliculelor, după 1990 a refuzat să abandoneze o instituţie adresată îndeosebi celor ca mine, nostalgici ai vizionării pe pânză şi cinefili incurabili. Victor Purice, împreună cu două colege dedicate, a încercat, fără nicio susţinere din afară (promisiuni neonorate au fost cu duiumul), să păstreze clădirea şi sala: a menţinut curăţenia, a zugrăvit faţada şi interioarele, a înnoit aparatura, a cumpărat proiector pentru DVD-uri, a mers în Germania să vadă cum e „acolo”, a asigurat condiţii optime de activitate (casă de bilete, hol de acces, toalete, pături şi ceai cald iarna, când aeroterma adusă nu face faţă uriaşei săli cu scaune). Totul aproape numai din banii săi. Precum Alfredo, personajul (interpretat extraordinar de Philippe Noiret) din Cinema Paradiso, celebrul film din 1988 al lui Giuseppe Tornatore, omul nostru a trăit, în anii din urmă, în interiorul şi în preajma cinema-ului, într-o treptată identificare cu fiinţa lui concretă şi simbolică.(…)
Regizorul Alexandru Belc, în colaborare cu HBO Europe şi Libra Film, a produs un documentar despre subiectul invocat aici. Se numeşte Cinema, mon amour şi a câştigat deja câteva premii importante la festivaluri internaţionale de profil. Abia văzându-l, realizezi cât de actual e Don Quijote şi morile lui de vânt. Şi abia văzându-l, îţi dai seama că, uneori, nebunii sunt, de fapt, nişte oameni frumoşi, poate un pic mai curajoşi şi mai visători decât restul. Am fost la proiecţie, în decembrie 2015, în vechea sală plină până la refuz, laolaltă cu o grămadă de fideli. La final, producătorii şi protagoniştii au ieşit în faţa publicului, care i-a aclamat şi i-a aplaudat în delir. Mulţi dintre ei, prea tineri, n-au prins vremurile de glorie ale atât de îndrăgitei săli, dar au fost convinşi, încă o dată, de măreţia sufletului unui om şi de importanţa emblematică a unui loc. Am avut şi eu, ca Victor Purice şi ca majoritatea asistenţei, după ce s-au aprins luminile, o lacrimă în colţul ochiului. Eram fericit că mai există asemenea poveşti, în timpul acesta ingrat, când totul se măsoară doar în costuri şi-ntr-o ucigătoare eficienţă pragmatică. Şi eram trist că eroismul unui asemenea om nu are alt ecou în afara artei pe care o deserveşte, cu mari sacrificii.
Dacă astăzi îmi petrec mare parte din timpul liber înghiţind calupuri întregi de filme, acasă, pe laptopul personal, sau în varii săli de proiecţie, i-o datorez. Cinefilia mea a pornit de acolo, din spaţiul în care adastă, încă, o bună parte din copilăria mea. Pentru boemul său corifeu, Victor Purice, toată consideraţia mea! Un Purice cât o lume, trecută şi viitoare, fictivă şi reală!
Adrian G. ROMILA