Uite că taman acum, după ce mi-a ieşit de sub teasc a zecea carte, un reporter curios m-a întrebat, nu ştiu ce i-o fi venit?!, când şi cum am debutat în literatură. Întrebarea m-a pus într-o complicată încurcătură. Despre ce debut să-i mărturisesc ceva, dacă de fapt au fost, paradoxal, mai multe? Şi aproape toate, din întâmplare …
În vremea când încă hălăduiam buiac prin Edenul de odinioară şi mă număram printre fericiţii „boboci” (Aşa ne numea miraculosul Victor Savin.) ai clasei întâi (echivalentă cu a cincea din prezent) a renumitului liceu „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, fantezia bogată a inegalabilului profesor de română a pus la încercare minţile crude ale ucenicilor într-un chip original, cerându-ne, în prima lui întâlnire cu noi, cu un zâmbet părintesc, să compunem câteva rânduri pornind de la proverbul „Omul nu se bate cu ciomagul, ci cu vorba!”.
Habar nu am de ce şi cum, mi-am amintit o ispravă nu tocmai onestă a unui flăcăiandru, consătean mie, poreclit Şamburlai, întrucât semăna izbitor de bine cu demnitarul englez Neville Chamberlain, şi am însăilat în fugă o povestioară, ca şi cum aş fi fost prezent la faţa locului.
De bună seamă, cuvântul „reportaj” nu făcea parte atunci din vocabularul meu activ, încă substanţial tributar mediului lingvistic rural; dar magistrul a lăudat încercarea, clasificând-o ad-hoc, prin noua vocabulă gazetărească, reportaj, şi m-a îndemnat (Nu ştiam pe atunci ce caznă înseamnă cuvintele lui Plinius cel Bătrân: „nulla dies sine linea!”) să perseverez, scriind câte ceva în fiecare zi. Debut carevasăzică, nu? (Unicul în care sunt sigur că nimeni nu m-a confundat cu altă persoană!)
Să nu cad în păcatul minciunii! Niciodată nu am reuşit să respect îndrumarea renumitului pedagog şi am scris doar când am avut chef, cu multe reprize de muncă asiduă, întinsă până la epuizare, alternate cu pauze de zile, luni, ani sau decenii.
Pe vremea celor dintâi fiori ai unei iubiri adolescentine ce avea să rămână unică, un alt profesor-vrăjitor (de matematică!), poet liric, delicat, acompaniat de un coleg (de latină), modernist în poezie şi logician imbatabil în profesie – este vorba de Constantin Borş şi de Haralambie Mihailescu – conduceau la Piatra-Neamţ un cenaclu literar de bună calitate, frecventat şi de câţiva elevi de la „Petru Rareş”.
Mentorii noştri s-au convins imediat că în lirică nu prea încap, din absenţa metaforei; însă au citit o schiţă dinamică, inspirată dintr-o întâmplare de război, dramatică – „Gara”. Îndemnaţi de o nemeritată bunăvoinţă şi de un optimism iremediabil, au trimis bucăţica de proză a bietului ucenic către o revistă de mare prestigiu, din Iaşi, unde – minune mare! – s-a şi publicat, în anul 1951. Nici atunci şi nici pe urmă nu am reuşit să mă dumiresc de ce mi-au publicat isprava. Or fi crezut, probabil, că unul dintre consacraţii poeziei din Piatra foloseşte un nou pseudonim, debutând în proză …
Aveam vreo şaisprezece ani. Debut în presa literară carevasăzică, nu?
Ehehe! Postume, … (că între timp, deşi ni se băga în cap că am cam fi slavi, mă dedulcisem cu oleacă de latină) … eram dascăl în Bicaz şi, împreună cu soţia mea, iubirea cea ivită providenţial în adolescenţă, colindam în vacanţe, fără de parale, aprovizionaţi cu ţigări „Naţionale” şi cu ţuică primită gratis de la nişte consăteni mărinimoşi, daruri interesante pentru ciobanii ospitalieri, dar mai ales înarmaţi cu multă şi imprudentă îndrăzneală, prin munţii României.
În vara anului 1956, împreună cu scriitorul Dumitru Almaş şi cu elevul Ion Macovei din casa a noua a liceului „Carol I” din Bicaz, într-o lună de zile, am parcurs drumul fantastic al Bistriţei, de la izvoarele din Rodna cea pleşuvă, până la unirea finală a râului cu Siretul. Notele de drum, scrise în fugă, seara, cu un creion mereu bont, transformate apoi într-o înflăcărată, lirică, optimistă şi, până acum, unică încercare de cântare a râului moldav după modelul clasicizat de Geo Bogza, au apărut, după doi ani, adunate în volumul „Freamătul luminii” (Editura Tineretului, 1958), dintr-o excelentă colaborare cu Dumitru Almaş. Prestigiul cunoscu- tului prozator de la Negreşti, cred eu şi acum, au determinat editorii să pună textul sub tipar, de soarta necunoscutului M. Mancaş, cum se scrisese pe copertă, durându-i în cot.
Numai că amestecul brutal al editurii în text, amendat pe drept de universitarul Dimisianu, m-a scos din sărite în asemenea măsură, încât nici măcar un singur exemplar din această primă carte, scrisă de mine şi stilizată de Dumitru Almaş, nu se află păstrată în biblioteca mea.
Carevasăzică, alt debut, nu?
După ce noua, eleganta şi la început iconoclasta revistă „Luceafărul” m-a premiat pentru povestirea „Voievodul ţiganilor”, (publicată în paginile revistei şi folosită curând, abundent şi fără scrupule, de un mare scenarist al vremii aceleia, pentru un film proletcultist despre Bicaz), am devenit, pentru scurt timp, colaborator al săptămânalului literar.
Brusc, fără de explicaţii, redacţia bucureşteană mi-a întors spatele. Ori descoperiseră pietrele de moară din „dosarul” meu incomod … ori aflaseră că Mihai Mancaş (unicul Mihai Mancaş din literatura acelei vremi) nu este, cum vor fi presupus la început, pseudonimul Titei Chiper sau al Victoriei Ionescu, nici măcar al lui Horia Toma, redactorii tineri ai ziarului bicăzean al vremii. Şi gata! Dar a fost, carevasăzică, debutul meu de colaborator la o revistă mare din Bucureşti, nu?
Între timp, în 1965, echipa de actori neprofesionişti alcătuită din dascăli şi alţi bicăzeni, împătimiţi ai scenei, îmi ceruseră colaborarea, iar eu îmi îngăduisem obrăznicia să tai unele lungimi ale comediei „Catiheţii de la Humuleşti”, a ieşeanului, nemţean la origine, I.I. Mironescu. Cu acest text, în 1966, ei câştigaseră titlul de laureaţi ai Festivalului Naţional „I.L. Caragiale”, iar Alexandrina – Camelia Mancaş dobândise medalia de aur pentru dublu rol (Mama lui Nică şi Crâşmăriţa din Fălticeni).
Pentru următoarea confruntare în acelaşi festival naţional, din 1968, am scris o dramatizare după „Baltagul” sadovenian, cu încuviinţarea severelor doamne Valeria şi Profira Sadoveanu şi a ministrului culturii de atunci, tot o doamnă. Dascălii bicăzeni au obţinut din nou titlul de laureaţi, Alexandrina Mancaş a primit iarăşi medalia de aur şi, de la preşedintele juriului, rector la Institutului de Teatru şi Cinematografie, un loc fără de concurs (refuzat de titulară) în Institutul din Bucureşti. Dramatizarea a fost distinsă cu lauri.
Carevasăzică …
Asta m-a făcut să scriu pe îndelete o dramă – Oamenii apelor – aprobată printr-un miracol spre a fi jucată şi de actorii neprofesionişti din Piatra-Neamţ la Festivalul amintit, sesiunea 1971, în finala de la Vatra Dornei.
Preşedintele juriului naţional, dramaturgul Iosif Naghiu, exulta de bucurie şi promitea laurii; pietrenii mei aşteptau (unii dintre ei) a treia cunună de dafin … Dar a urmat o lungă şi întunecată tăcere.
Doamna ministru a culturii fu cât pe ce să-şi piardă scaunul pentru lipsă de vigilenţă! Din alte motive, Iosif Naghiu a fost scos din repertoriul teatrelor … Iar eu, din nou convins că trebuie să mă cuminţesc, am pus la păstrare încercările de teatru, în sertar. Câteva au apărut mai târziu, în volumul din 2012. Altele sunt şi acum acolo, la întuneric. Şi probabil că acolo vor pieri …
Dar, carevasăzică, se consumase un nou, triplu, debut, nu?
Fostul meu coleg de facultate, mai bătrân decât mine cu câţiva ani, Titus Popovici, devenind nu doar un mare scriitor, ci şi conducător al revistei vânătorilor şi pescarilor din România, mi-a propus, prin 1978, nu ştiu de ce, o colaborare la revista breslei. Poate că aflase de patima mea vânătorească … Am călcat jurământul vechi de a nu mai scrie ceva ce seamănă cu proza şi aşa s-a produs lunga colaborare la revista vânătorilor, unde au apărut aproape toate povestirile şi snoavele incluse mai apoi în volumul „Iepurii de la Iepureni”. Aveam şi o justificare pentru călcarea legământului: revista aceea nu făcea politică, nici măcar mascată!
Un nou debut carevasăzică, nu?
Abia după ce am trecut prin experienţa Revoluţiei din 1989 şi prin viaţa de parlamentar, am făcut, vreo două decenii, o intensă şi inutilă gazetărie. După o regulă deja cunoscută mie, m-am despărţit de câteva redacţii, sine ira et studio, când sponsorii gazetelor socoteau că devenisem indezirabil prin atitudinea prea făţiş critică.
Bine! Carevasăzică …
După o pauză editorială de patruzeci de ani, m-am întors cu greu, împins cu nesfârşită îndărătnicie de dragul meu Ghiţă Hibovski, la vechea patimă. Aşa s-au născut cele nouă cărţi, apărute între 1997 şi 2016, şi aşa am debutat ca romancier, cu trilogia „Zilele”.
Bag de seamă abia acum că am uitat să numerotez debuturile! Şi nici nu sunt sigur că-s aici toate.
Merge şi-aşa …
Iunie 2016
Nevers, Franţa