(Fragment din romanul „Moara lui Tudoran”, în curs de apariţie)
Dedicaţie. Învăţătorilor din Dobreni, spre neuitare!
A bia în luna martie 1945, Mama se întoarce, istovită şi îmbătrânită precoce, din lunga ei bejenie, după ce fugise cu un an înainte din calea Armatei Roşii, disperată, fără de bagaje personale, dar având în căruţa cu coviltir arhiva şcolii. Tata, în uniformă de ofiţer al armatei regale române, vine acasă de-a dreptul de pe drumurile lungi ale războiului care încă mai arde pe câmpiile Europei. Iar Mihai, fiul lor, este un copilandru de vreo unsprezece ani, cam prea înalt pentru vârsta lui, uscăţiv şi frânt de oboseală.
Drumul pietruit de la Piatra-Neamţ spre Dobreni, peste Balaur, scurt, de vreo nouă kilometri, îl străbat pe jos, însoţind o cărucioară, fără altă povară în afară de actele plimbate de-a lungul şi de-a latul ţării.
Cei trei ies din pădurea seculară ce îmbracă versantul sudic al dealului şi poposesc în piscul Balaurului, acolo unde codrul de stejari lasă loc deschis caselor proaspăt văruite ale sărăţenilor care se pregătesc de postul Paştelui. Ziua cea mare, a Învierii, va fi hăt-hăt, tocmai pe şase mai, într-o primăvară caldă şi uscată, preludiu a ceea ce istoria va numi „seceta cumplită” din anii 1945 şi 1946. Deocamdată, după o iarnă plină de sălbăticie, a vremii şi a ocupantului roşu, oamenii se bucură de căldura neaşteptată a primăverii, învăluitoare în speranţă, odată ce mugurii sălciilor de pe vale au plesnit şi coastele Mătăhuiei se înverzesc văzând cu ochii.
Aproape de hotarul pădurii, în marginea satului Sarata-Dobreni, la cârciuma lui Vasilică Avasiloaiei, Beizic, lăutarul din Căşăria, însoţit de Căţeluş al lui Vasile Darius, cu darabanele, şi de un ţambalagiu oacheş din Poiana Negreşti, zic de-o corăghească iute, jucată în bătătura crâşmei numai de bărbaţi, după obicei.
Azi este marea petrecere a lăsatului de sec. Totdeauna această prăznuire se află în zilele de început al Postului Mare de dinaintea Paştelor; şi acum, când complicatele socoteli ale teologilor au stabilit că Paştele creştinătăţii ortodoxe va fi abia în prima săptămână din mai, sărăţenii se pregătesc a intra după vechile obiceiuri în cele patruzeci şi nouă de zile ale abstinenţei, adică petrecând cum se cade, cu lăutari şi vin, admiraţi sau bârfiţi de muierile cam înfofolite şi îmbufnate care adastă, ori în picioare, ori pe băncile lungi, din blăni negeluite de stejar, puse din vreme de jur-împrejurul bătăturii.
Din marginea pădurii, unde cei trei drumeţi au poposit după urcuşul lung de pe versantul împădurit, de către Piatra, se văd bine şi mişcarea vijelioasă şi zborul aproape aerian al jucătorilor, înfierbântaţi de lăuta lui Beizic şi de cinzeaca de chiscovină dăruită de Avasiloaei tuturor oaspeţilor de gen masculin din bătătura cinstitei sale cârciumi.
Sub ochii deschişi cu lăcomie, ai celor ve niţi de departe, tocmai din inima ţării, către sălaşul lor, ca la o comandăneauzită, zvoana petrecerii încetează brusc. Vioara tace, tobele amuţesc şi poenarul împietreşte, cu ciocănelele ridicate deasupra mulţimii de strune ale ţambalului. Şi peste câteva clipe, în liniştea netulburată decât de zvoana aripatelor din pădurea seculară, izbucneşte un strigăt lung, plin de bucurie dezlănţuită: „Doamna Mărioaraaa!” Şi pădurea repetă: „oaraaa…” Şi lumea strigă din nou şi valul de sărăţeni se prăvale ca apa Almăşelului la puhoi către oaspeţii neaşteptaţi, stâlpiţi în marginea codrului. Şi puşca sergentului de uliţă Ilisei din Negreşti, văr bun cu Mama, detună repetat, ca în noaptea când părintele Constantin înalţă crucea către cele patru zări rostind Hristos a înviat! Şi Mihai nu înţelege ce se petrece, e gata-gata să se prăvale în colbul şoselei, uimit şi sfârşit de oboseala pricinuită de un drum ce nu se mai termină odată. Oameni veseli şi gălăgioşi îi împresoară şi îi ating cu vârful degetelor, ca atunci când vrei săte încredinţezi că nu visezi şi ce vezi e aievea. Strigă cuvinte amestecate, de bucurie şi speranţă; iar Mama şi Tata, cu ochii în lacrimi, trăiesc una dintre clipele sublime ale vieţii lor, înţelegând că sunt doriţi, preţuiţi şi iubiţi şi că nu degeaba s-au dedicat şcolii din satul de pe vale, ce acum luceşte neverosimil în bătaia soarelui; sau cel puţin aşa li se pare lor, celor reveniţi la baştină. Jocul se sparge, dar lui Vasilică Avasiloaiei nu-i pare prea rău, încălzit şi el de cursul evenimentelor. Cu sergentul Ilisei în fruntea cetei de oameni veseli şi gureşi, care chiuie, acompaniaţi de lăuta lui Beizic, de toba mare a lui Căţeluş, de zdrângănitul ţambalului şi de pocniturile seci, repetate, ale armei sergentului, având în mijloc, cum este matca în cuibul albinelor, pe cei doi învăţători, convoiul străbate serpentinele în coborâre ale satului Sarata, adună pe la zăplazuri bătrânii, apoi ţine drept drumul pe şesul Dobrenilor, printre casele dese, ridicate de-a dreapta şi de-a stânga şoselei flancate de pomi roditori, poposeşte din loc în loc, primeşte înlăuntru noii veniţi, înghite unul după altul patru kilometri de marş vioi, conducându-i aşa, ca la nuntă, pe cei trei.
După o destul de lungă adăstare cu vorbe bune la poartă, socotind totuşi că noii sosiţi trebuie să se mai şi odihnească după atâta drum, cu părere de rău, încetul cu încetul, sătenii îşi iau rămas bun şi, plecând, îi lasă …
…în poarta unei case dihocate, ce fusese folosită de ruşi ca baie militară, cu duşumelele distruse, cu tencuiala pereţilor căzută şi puţind peste tot a ciuperci, putregai şi ddt (un insecticid cancerigen, folosit mai apoi cu maximă ignoranţă, decenii la rând, în agricultura şi higiena românească). Dintru început, Mama, cutremurată de priveliştea nemiloasă, plânge cu hohote, plâns necurmat, plin de disperare. Îşi acoperă ochii cu palmele, să nu mai vadă ruinaşi boceşte ca după moartea unui om drag. Munca de două decenii, a ei şi a Tatei, pare a se fi risipit definitiv. Dar Tata, bărbat trecut prin focul teribil al războiului, unde a trăit multe şi cumplite grozăvii, are un cuvânt de spus şi îl rosteşte în felul său, cumpănit şi hotărât: „Mărioară, tu nu bagi de samă acum că suntem cu toţii în viaţă! Şi noi şi Mihai şi băiatul nostru cel mare, care va termina curând şcoala militară. În loc să mulţumim Domnului că am ieşit nevătămaţi din anii de foc, tu plângi pentru un lucru… acolo, un hârb de casă? Cum am ridicat-o odinioară, o zidim şi acum, din nou. Nu suntem bătrâni. La patruzeci de ani, putem s-o luăm de la capăt! Gata! Priveşte-ne pe noi şi în jur, vezi cum ne-a primit satul şi bucură-te!”
Mihai-Emilian MANCAŞ