(Însemnare din noaptea de Anul nou)
Mama nu ştia carte. Când era obligată să semneze un document, secretarul primăriei făcea pe hârtie o cruce cu tocul cu peniţă claps, parcă aşa se numea, având grijă să lase cât mai multă cerneală iar mama punea degetul pentru amprente. Semna însă foarte rar, timpul şi-l petrecea vara pe câmp sau în grădina de legume iar iarna la cusut sumane la maşina ei Singer, avută ca zestre pentru căsătorie. În mintea ei de fostă fată în casă la o rudă care a învăţat-o puţină croitorie şi avea un băiat la liceu ce a ajuns avocat, sălăşluia convingerea că dacă ai carte ai parte de o viaţă mai bună. De unde să ştie ea, sărăcuţa, că nu-i tocmai aşa. Dumnezeu a împărţit lumii bunurile după alte criterii, numai de El cunoscute.
Nu ştiu pentru a câta oară, aveam să mă conving de acest adevăr la răscrucea acestor ani. În ajunul lui 2014 m-am dus în piaţa oraşului după colaci; pentru tradiţie. Am găsit destui. Eram printre ultimii mohicani ai pregătirilor de Anul Nou. Dar pe parcursul a aproape un kilometru de stradă am revăzut multe persoane cunoscute, oameni care ne spuneau „La mulţi ani!” şi cereau un ban pentru o pâine.
Noaptea mi-am petrecut-o acasă, în familie, din care au făcut parte soţia şi televizorul cu artiştii apăruţi pe sticlă. Am urmărit aproape toate televiziunile, am consumat multe şi diverse informaţii, care mai de care mai interesantă. Aşa au fost cele despre Revelionul de la Palatul Parlamentului, unde, se zicea că participă lumea bună a Capitalei. Nu ni s-a prezentat niciun profesor deosebit, inginer care a construit nu ştiu ce obiectiv economic, medic de renume. Am aflat că s-au consumat vreo patruzeci de soiuri de băuturi, câteva zeci de feluri de bucate, de mâncăruri exotice; garderoba a fost obligatorie, stil anul douăzeci din America. Am văzut doamne/domnişoare cu pălării, cu ţigarete de o şchioapă din care trăgeau tutun, domni cu trabucuri groase în gură, o lume pestriţă care după imaginile prezentate în special de RTV nu prea arătau de viţă nobilă, nobilă în sensul arătat mai sus.
Meniul a costat între 100 şi 300 de euro. Deci şi în lumea bună există o stratificare, unul este mai bun decât celălalt, după banii investiţi în distracţie, după târfa universală (Karl Marx) pe care o posedă în portmoneu.
Plictisit de cele ce mi se prezentau, fiecare televiziune cu aceeaşi pălărie dar de culoare diferită, am închis televizorul şi m-am îndrepta spre bibliotecă, fiind un fel de postmodernist în comportare, şi mi-am luat o carte de citit, la întâmplare. Mi-a căzut în mână „Graziella” de A. de Lamartine, o poveste de dragoste captivantă, şi până în două ore am terminat-o de citit, pe deplin satisfăcut de hrana primită. La urmă m-am uitat şi pe paginile cu cărţile realizate de Biblioteca pentru Toţi, prima serie. Pe pagina patru a coperţii mi-a atras atenţia o etichetă mică. Pe ea era trecut, de patronul anticariatului de unde am cumpărat-o, preţul cărţii: 0,25 lei.
Dis-moi ce tu manges, je te dirai ce que tu est.
Emil BUCUREŞTEANU