Născut în familia de învăţători a Mariei (n. Cojocaru) şi a lui Neculai Mancaş, (18. 07. 1933, la Dobreni, Neamţ), Mihai-Emilian Mancaş, urmează cursurile Şcolii Primare din satul natal, ale Liceului Petru Rareş din Piatra – Neamţ şi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, urmată de specializarea postuniversitară în literatură universală, la Bucureşti şi Iaşi. Cariera didactică: profesor de literatură şi limbă română, la Liceul Teoretic din Bicaz, unde a fost şi director (1963-1968), apoi la Liceul Petru Rareş, profesor şi director (1969-1975) şi la Liceul Calistrat Hogaş, ambele în Piatra-Neamţ. În anul 1964, i s-a oferit un post de asistent la catedra de limbă română a Universităţii din Bacău, dar a declinat propunerea. După 1989, a fost deputat de Neamţ (20.05.1990 – 16.10.1992) în Adunarea Constituantă, participând la redactarea Constituţiei şi a peste 250 de legi. (…)
În timp, a risipit, în periodice, peste 2. 500 tablete, schiţe şi pamflete în proză, fabule etc., o mică parte fiind cuprinsă în cărţile Sine ira şi Mămăliga. Cea de a doua, publicată în 2012, s-a născut din obsesiile autorului, materializate într-o serie de nedumeriri referitoare, mai ales, la modul de comportare a noastră, a românilor. În această metaforă inspirată din titlu, are în vedere diferite feluri în care poporul nostru a trecut prin istorie de la atitudinea fatalistă (aşa a fost să fie) la birocraţia pe care o consideră blestemata de hidră cu o mie de capete. Tabletele alcătuiesc un portret al poporului român, cu momentele de evoluţie şi involuţie ale istoriei sale. Nimic din ce se întâmplă în jur nu-i scapă lui Mihai-Emilian Mancaş, care declară că tabletele s-au născut din faptul că mereu e pus pe observatelea şi că nimic din cele omeneşti nu mi-e chiar străin. (…)
Mass-media, în toate compartimentele ei se bucură de o atenţie deosebită din partea autorului, care consideră că presa face educaţie dincolo de informaţia perisabilă pe care o furnizează cititorului. Ca orice dascăl de limba română intransigent, profesorul nu poate sta indiferent la stâlcirea limbii române, amendând folosirea abuzivă a mititelului şi buclucaşului «şi» (Bietul «şi»), cea inadecvată a lui ca şi sau a urării Paşte/Paşti fericit! ş. a., apoi, tranşant: Înapoi, la şcoală, analfabeţilor! În eseul Mămăliga (pseudoeseu postproustian), se insistă asupra ritualurilor de preparare a mămăligii (acea vrăjită alcătuire de apă, mei, slatină şi foc) – simbolul devenirii româneşti.
Tot în 2012, a fost tipărită cartea Poezii din juneţe, alcătuită din trei părţi: I. – Amestecate, II. – Catrene cenacliste şi III. – Cam fabule. Versurile din primele două, inedite, cele din a treia, reproduse din cartea Sine ira. Încă din primul compartiment al cărţii, autorul demonstrează că are o uşurinţă aparte a versificaţiei, fără ca poezia să cadă în facil, în derizoriu. Poeziile respiră un aer, un parfum de epocă aparte, autorului nescăpându-i aproape nicio întâmplare demnă de reţinut, din viaţa cetăţii, punând accent pe un mijloc practicat cu o anumită predilecţie, cu o lejeritate aparte, persiflare şi autopersiflare (Dar / trebuia să apar / eu, între poeţi prea / lipsitul de har, / oleacă bufon, / oleacă diac, / cu condei beteag şi sărac, / pus pe râs…). În partea a doua, reţin atenţia catrenele cenacliste, tot din juneţe, pline de haz, dar şi de săgeţi cu adresabilitate precisă, care nu ratează ţinta, prezentând o serie de personalităţi ale vremii, ce frecventau cenaclurile literare sau erau nume importante în peisajul cultural Cei vizaţi sunt ţintuiţi ca într-un insectar: un universitar, abonat cuvântător la zile festive ce seamănă a clopot de restrişte!, asistent universitar care îl compara pe poetul proletcultist A. Toma cu Ion Pillat ş. a. Textele din partea a treia – Cam fabule – scrise după 1989, în anii 1993-1997, au aceeaşi tentă combativă, şarjabilă, cu adresabilitate precisă, cu dedicaţii: Naivilor de pretutindeni, Ştim noi cui!, Dedicată domnului H. Patapievici etc. Savuroase sunt şi Cam fabulele, nişte ilustrate decupate din realitatea românească de totdeauna, dar, parcă, mai asemănătoare cu cea de astăzi, toate alcătuind un puzzle al vieţii în variatele ei aspecte social-politice, economice şi culturale, puse pe seama câtorva exemplare, alese cu grijă de autor din fauna domestică sau sălbatică, asemănătoare până la identificare cu umanoizii vizaţi şi stigmatizaţi. Colaborări: ■ Asachi, P.-Nţ., ştiinţifică şi literară, aprilie 1881 ~ februarie 1885; revistă de cultură dec. 1991 ~ dec. 2005; ian. 2008 ~ dec.2011; aprilie 2012 ~; ■ Ateneu, Bc. aug. 1964 ~; ■ Iaşul ‚nou; ■ Luceafărul, săptămânal editat de U. S. din R. S. R., B., 15. 07. 1958 – 1989 ~; ■ Revista vânătorilor; ■ Revista de pedagogie ş. a. OPERA: ■ În volum: * Freamătul luminii (colab. Dumitru Almaş), 1958; * Iepurii de la Iepureni, (colab. Alexandrina-Camelia Mancaş), 1997; * Sine Ira, 2009; * Bistriţă, apă vioară, 2010 (Forma originală a cărţii despre Bistriţa şi oamenii ei, scrisă în decembrie 1956 – ianuarie 1957); * Mămăliga, 2011; * Poezii din juneţe, cu referinţe critice de Constantin Tomşa, 2012; * Teatru, cu referinţe critice de Gheorghe I. Bunghez, 2012; * Zilele, 2013. ■ În periodice: Asachi: * 40; * 50/1993; * 72/1995; * 130/1999; * 133; * 134; * 135/2000; * 14/2011; * 1; * 2/2012; Antiteze: * 2(31)/2012; Ateneu: * 8/1966; * 3/1990; Ceahlăul: * 22.06.1969; Monitorul de Neamţ (Literar şi artistic): * 5/1999; * 10. 01; * 7. 11. 2002; * 23.05; * 21.07.2005; ■ În antologii: * Răzeşu, Antologie. REFERINŢE: ■ În periodice: ASC.: * 42/1993; * 11/2010; * 15 (251)/2011; C.: * 30-31. 10 2010; ■ În volume: * Donea, Ateneu 40; * Prangati, Dicţ oamenilor din Neamţ; * Prangati, Oameni politici şi de stat.
Pentru cine nu l-a cunoscut până acum, aievea sau din scrisul său, autorul dovedeşte, nu numai calităţile unui dascăl ce stăpâneşte limba română şi este posesor al unei zestre livreşti adunată în ani, ci şi calităţile celui care se apucă de scris, care, pe lângă har, are priceperi de bun povestaş, dar şi uşurinţa de a trece prin diferitele trepte ale unui discurs narativ, adevărat registru de stări sufleteşti, de la tonul cald, plin de gingăşie, evocator, folosit în amintiri, cu acorduri nostalgice provocate de amintirea locurilor natale (…), a anilor petrecuţi ca elev al prestigiosului Liceu „Petru Rareş”, unde a fost beneficiarul unor profesori de excepţie care i-au marcat întreaga viaţă (…) până la ironia fină, aluzivă, uneori sub forma unui şfichi lingvistic (…) şi, de aici, la sarcasmul necruţător, atunci când sunt abordate problemele politice din ultimele două decenii (…).
Constantin TOMŞA