De câte ori fulguieşte molcom peste cetatea mea de baştină, Piatra-Neamţ, mă duce gândul la răvaşul lui bădia Creangă pentru fratele Mihai. Citez! „La Ieşi ninge frumos, de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul, parcă-i mai frumos acum. Vino, frate Mihai, căci fără tine sunt străin”. Sfâşietor nu? Singurătatea e tristă. Numai că timpul e ireversibil şi fratele Mihai n-a mai venit în mahalaua din faţa Şorogarilor, din Ţicău. Niciodată.
Se spune că popoarele fericite nu au istorie, trăiesc permanent în fericire şi huzur. Noi, românii, nu ne-am lipit de această aserţiune. N-am fost fericiţi prea de multe ori, am avut o istorie greu de digerat. Unii zic, blestemată. Ascultaţi o astfel de poveste tristă dar adevărată. Cu ceva ani în urmă, prof. univ. Zoe Dumitrescu Buşulenga, o mare autoritate în domeniul literaturii, a hotărât să viziteze „dulcele târg”, să treacă pe sub Teiul lui Eminescu din Copou şi pe la bojdeuca lui Creangă. Se împlineau nişte ani de la naşterea marelui povestitor. Ascultaţi ce ne povesteşte chiar Nică a lui… „sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţul Neamţ, clasa de sus, din părinţi români…!” Mai are rost să continuăm? Însoţită de directorul muzeului, Parascanu, universitara a pătruns curioasă şi sfioasă în bojdeucă. A mângâiat cu mâna tremurândă tocul uşii de la bucătărie şi a rămas ca la nenea dentistul, când a văzut lutul de pe jos, stropit proaspăt cu apă de izvor, ca să nu facă praf. Prima afirmaţie? „Uite dragul de el, cum a trăit bunul şi minunatul Creangă!” Apoi a scormonit fiecare ungher din bojdeucă, cu atenţie şi răbdare. La finalul vizitei d-na profesoară a pus o întrebare bombă: „Dar portretul marelui povestitor unde e? Nu l-am văzut nicăieri. E posibil ca într-o casă memorială să nu troneze la loc de cinste, stăpânul, jupânul?” La interogaţia pusă de profă, asistenţa a muţit. În astfel de situaţii explicaţiile sună cam aşa: „că-i câr, că-i mâr, că să vedeţi, noi ne-am gândit” şi tot aşa. Universitara i-a înmărmurit pe toţi cu vorbele: „portretul lui Creangă e pe birou la mine, la Bucureşti. L-am moştenit de la criticul literar G. Călinescu, odată cu plecarea dumnealui şi venirea mea. Punct.” Concluzia a tras-o tot vizitatoarea. Amical. „Cum locul lui Creangă e la bojdeuca din Ţicău, vă rog să faceţi formele pentru transfer. Voi semna tot, tot, tot! Aţi înţeles? Executarea!” Şi a început marele război cu birocraţia timpului, aprobările de la Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, Ministerul… că şi pe atunci exista birocraţie ca şi astăzi.
Ce se mai poate adăuga? Multe. Tabloul despre care facem vorbire a fost realizat de un admirator şi prieten al humuleşteanului, pictorul-iconar Vasile Muşneţeanu. Acesta, după ce l-a isprăvit l-a dăruit amicului Creangă cu sentimente prieteneşti. N-a avut de unde şti că se va rătăci. După moartea lui Creangă, soţia fără acte, Tinca Vartic, i-a cam înstrăinat lucrurile răposatului: ceasul, ochelarii, cărţile… Tabloul din poveste l-a vândut unui fost elev normalist, Mircea Lupescu. Acesta, om cinstit şi corect, l-a dăruit Academiei Române. Aşa a ajuns Nică de la Ţicău… la Bucureşti. Când ieşenii se străduiau să-l aducă pe povestitor la Iaşi, umblau după aprobări, au descoperit şi o Gramatică franceză ce aparţinea lui Creangă. Atunci se afla în proprietatea unui popă din Humuleşti stabilit în capitală. Popa n-a vrut să cedeze muzeului cartea, a păstrat-o până a închis ochii, după care a ajuns tot la bojdeucă. Acolo, unde Eminescu şi Creangă au trăit împreună vreo 8 luni, devenind buni amici. Acolo, unde poetul nepereche i-a citit lui Creanga „Doina”, făcând-o pe Tinca Vartic să lăcrimeze câteva zile în şir.
Ce a urmat? După realizarea acestei „reparaţii” istorice d-na Zoe Dumitrescu Buşulenga s-a pensionat şi s-a stabilit la mănăstirile din nordul Moldovei: Văratic – l-a început şi Agapia mai târziu, unde a devenit Maica Benedicta. A fost înmormântată la Putna (2 mai 2006). Nemţenii îi păstrează o frumoasă amintire. Cum lumea se schimbă într-un ritm ameţitor şi bojdeuca din Ţicău s-a modit. I s-au montat termopane, zic cârcotaşii răi. Noi suntem panicaţi de altceva. Din 2014 n-a mai nins gospodăreşte peste dealul Şorogarilor, iar titlul articolului de faţă apare într-o iarnă uscată. Ce-i de făcut?
Dumitru RUSU