Era în anii când sătucul de la poalele muntelui Sima încă nu dădea semne că ar voi să devină oraş. Liniştea patriarhală a Bicazului, dramatic distrusă, parcă pentru totdeauna, lăsase loc celui mai important şantier naţional al acelui răstimp, atât de mare consumator de bani şi de energie, încât bugetul anemic al României jefuite de ruşi înţărcase brutal sursa pentru canalul Dunăre – Marea Neagră, fiindcă nu mai erau parale la teşchereaua statului.
La stăruinţele şantieriştilor, ajunse direct şi cu efect prompt la conducătorii ţării, fu musai ca, pe lângă şcoala primară şi gimnaziul, instituţii mai vechi, înghesuite în frumosul local construit demult pe Domeniul Coroanei, să încapă acolo şi clasele liceului abia înfiinţat în anul 1953, cu secţiile de zi, seral şi fără frecvenţă.
Pentru o populaţie şcolară crescută exploziv, pe lângă câţiva dascăli de liceu, cu bogată experienţă, găsiţi prin apropiere, alături de o echipă de învăţători excepţionali, au fost repartizaţi imediat şi direct de către Ministerul Educaţiei Naţionale tineri absolvenţi de învăţământ superior, aleşi după rezultatele lor de vârf în universităţi. Însuşi directorul şcolii mamut, profesorul de pedagogie-psihologie, Virgiliu Radulian, absolvent cu magna cum laude al Universităţii din Bucureşti, îşi înscria vârsta abia într-un sfert de veac.
Se inventau în Bicaz, la repezeală, diferite modalităţi de a ţine pe loc, printr-o viaţă bogată în evenimente culturale şi sportive, tânăra generaţie de intelectuali, care, peste nişte ani, avea să dea ţării doi miniştri şi nouă profesori universitari. Deschiseseră stagiuni permanente marile teatre din Capitală, Filarmonica, ba ne vizitau şi ansambluri de talie mondială, cum ar fi Opera din Pekin şi Corul Armatei Roşii.
Nu pot uita valsul de la recepţia ce a urmat unui spectacol al Operei din Pekin, dansat împreună cu o fermecătoare balerină cu ochi oblici, în timp ce soţia mea, şi ea pasionată dansatoare, se rotea fastuos în compania unui făt-frumos asiatic, înalt de un metru şi nouăzeci!
Cum, în locul unde fusese unul dintre lagărele comuniste, abia lichidat, pe malul Bistriţei, se construise la repezeală un excelent teren sportiv, dascălii au convenit cu medicii de la noul spital, aproape toţi la fel de tineri ca şi noi, să se întreacă într-un meci de fotbal (ce avea să devină tradiţional), adunând un numeros public, amator de veselie pe gratis.
În ajunul evenimentului, de la spital ne-au notificat că nu au destui medici în stare să joace fotbal şi, colegial, treacă de la noi! au căpătat imediat dezlegarea de a folosi şi asistenţii sanitari în echipă.
Pe baza acestui acord, adversarii noştri au introdus pe sub mână, în formaţia lor, băieţi de secretă provenienţă, cu bună experienţă în acest sport, aşa că prima repriză a meciului inaugural s-a încheiat dramatic, doctorii conducând lejer cu 3 la 0, având şi galeria suferinzilor de partea lor!
Şi unde e aţa subţire … Colac peste pupăză! Fundaşul nostru cel mai bun, geograful Dan Ştirbulov, se accidentase la un picior şi nu mai putea juca. Iar în zece oameni, se urzea o catastrofă sportivă ce putea să ne coboare dezastruos prestigiul sportiv în ochii şantieriştilor şi, mai cu seamă, ai băştinaşilor, suporterii noştri.
Atunci a intervenit salutar consoarta mea, profesoară de educaţie fizică, propunând să-l includem imediat în echipă pe Prăpădilă, un elev din clasa a şaptea, la care ea era dirigintă.
Paranteză. Prăpădilă purta cu demnitate porecla şi renumele, cuvenite unui repetent cu solide state de serviciu, cunoscut mai ales prin accesele de răzvrătire cu care tulbura toate orele de clasă şi orice altă activitate şcolară la care binevoia să ia parte. Faţă de o asemenea purtare endemică, la clasa a şaptea se schimbase pentru a nu ştiu câta oară dirigintele, cei dinainte demisionând în disperare de cauză, şi a dat dandanaua pe tânăra profesoară de educaţie fizică, ea încă necunoscând valoarea socială a adverbului de negaţie „nu”.
Şi, ca să nu lungim vorba, după ce a comunicat succint noua sa misiune, diriginta a concediat soborul clasei, reţinându-l pentru o convorbire în patru ochi pe eternul răzvrătit.
Cu o mină ironică, de om care a mai trecut prin asemenea artificii educative ineficiente, el a acceptat conversaţia, care s-a purtat în termeni surprinzători, diriginta subliniind că nu se adresează unui puşti oarecare, ci unui tânăr trecut prin multe greutăţi ale vieţii şi ale şcolii, apt să poarte o răspundere, idee cu care elevul a fost de acord. În consecinţă, a primit însărcinarea de a se ocupa de disciplină, ordine, frecvenţă fără cusur, punctualitate şi onestitate în colectivul eterogen al clasei a şaptea, alcătuit din copiii băştinaşi, dar şi din cei adunaţi pe şantier din toate colţurile şi mahalalele României.
Mai mult din amuzament, junele rebel s-a prins să încerce temporar o asemenea treabă de răspundere. Şi i-a plăcut atât de mult noua sa poziţie, încât, peste puţine săptămâni, îşi croia un nou şi onorabil drum în viaţa şcolii din Bicaz.
La meciul despre care scriam, un scurt dialog cu căpitanul medicilor a dus la acceptarea elevului, un puşti firav, în formaţia dascălilor, devastată de rezultatul primei reprize.
Intrat în teren fără echipamentul corespunzător, ci învestmântat în trening şi încălţat cu tenişi, puştiul i-a rugat pe profesori să apere bine poarta lor, că de rest se va ocupa el.
Şi, Doamne, ce a urmat! Tribuna a explodat în cascade de râs, iar bieţii medici au constatat că tocmai făcuseră o mare eroare şi nu mai puteau pune piciorul pe minge. Ca un autentic fotbalist, Prăpădilă dribla, îi punea la pământ pe bieţii ucenici ai lui Esculap şi înscria gol după gol.
Când s-a ajuns la 3-3, diriginta, din considerente diplomatice, ţinând de prestigiul doctorilor, i-a strigat „Gata, Ionică!”, cu gândul că, totuşi, nu e bine să te aibă la ficat doctorii. Şi cu acest rezultat s-a încheiat istoricul meci de fotbal …
- B. Nu, fostul Prăpădilă nu a devenit fotbalist celebru, ci meseriaş destoinic la marea fabrică de ciment de la Piatra Corbului.
Şi, cum nădăjduiesc să se afle acum sănătos în Bicaz, i-am folosit cognomenul în locul numelui, cu veche preţuire, şi pentru el şi pentru diriginta lui, cu convingerea că nu sunt copii răi prin structura lor psihică, ci mai ales adulţi nepricepuţi în educaţia copiilor.
Goooool!
Mihai-Emilian MANCAŞ